Dezgurs 2

Mirabela

Batea un vant afara de parca incerca sa traga cu sageti in calcaiul lui Ahile, vantul trecea prin haina lui Noxi razand de faptul ca el alesese sa fie trendy in detrimentul tinerii de cald. Noxi venea pe strada ca un indragostit de Sevilla, innota prin ger adulmencand flori inexistente, cu ochii inmuiati in frivolitatea unei lumi mult prea sentimentale. Fusese la curve, vorba vine, de fapt, se dusese sa duca prietenei cele mai bune a lui Mexi o rochie pe care aceasta o imprumutase pentru nustiuce petrecere cu shtaif. Si cand a ajuns la ea, ea, normal, i-a zis: "iti fac o cafea?" si el cum sa zica nu. Iar Mirabela i-a facut o cafea, i-a dat si niste prajiturica dintr-aia mica, la cafea, au inceput apoi sa discute despre politica si Mirabela se ambala asa cand vorbea de cat castiga ministrii si isi ridica mainile pana sus, deasupra capului si spunea: "cum este posibil asa ceva?" si bluza ei, complet de acord cu ea, se ridica pana la pliurile sanilor indignati, intariti si gata de atac. Si-atunci Noxi ce era sa faca? Fata se enerva din ce in ce mai tare aducand in discutie toate lucrurile nationale nelalocul lor si, in turuiala ei, se mai oprea cate putin si spunea: "n-am dreptate? nu-i asa?" si Noxi ii spunea: "pai da.." si se uita la buzele ei veninoase si le intuia fierbinteala in rosul aprins care le colora violent, umflandu-le.
Mirabela semana cu Ecaterina Teodoroiu, avea putin si din Angelina Jolie in Tomb Raider, parea a marsalui la nesfarsit peste mormane de idealuri stricate, care nu mai aratau ora exacta, si ar fi continuat probabil toata seara daca Noxi, deja enervat de tot tambalaul, n-ar fi tras-o de picioare, trantind-o in canapea si nu i-ar fi pus mana la gura, urland la ea ferm si sec: "taci!" Si ce sa faca un barbat dupa ce-i pune mana la gura unei femei? Ori o bate, ori o aia. Asa ca Noxi, nefiind violent din fire, s-a suit in varful Mirabelei si a dezbracat-o. S-au aia vreo jumate de ora si dupa aia, el s-a imbracat si a fugit. Pe strada, senzatia de indragostire l-a napadit intens si l-a insotit pana acasa, alaturi de un manunchi de raspunsuri la intrebari posibile gen: "de ce-ai stat atata? ce-ati avut de discutat? si de ce arati ca scos din masina de tuns iarba?". Odata ajuns acasa, deschise usa sincer, fluierand ca un om bucuros ca a ajuns acasa, Mexi il privea din fotoliu, asteptandu-l ca pe un porumbel calator.
Pe covorul aspirat dimineata, zacea scrumiera cu fazta-n jos si-n jurul ei, o gramada de mucuri moarte. "Ce-ai facut, mai, aici? ". "Aoleu, acuma cand ai venit m-am speriat si am lovit masuta cu piciorul." Mexi stranse repede mizeria, baga aspiratorul, executa treaba ca un copil care spera sa scape nepedepsit si se grabeste foarte repede sa repare greseala. Noxi simtea ca-l buseste rasul, dar isi pastra o grimasa vag indignata, ofensata, a calatorului care nu e primit asa bine cum se asteapta si incepu s-o certe pe Mexi si sa-i jure ca nu se mai duce sa faca lucruri pentru ea, ca Mirabela aia e ingrozitoare si ca, de altfel, sa-l scuteasca pe el de-acum de interactiuni cu toate proastele cu care face ea cardasii. "Da' ce ti-a facut, draga?". "Ei, ce mi-a facut, dar tu crezi ca eu am timp sa ascult toate tampeniile si frustrarile ei, ca mi-a facut capul calendar, ziceai ca-i mitraliera, asa de mult a vorbit". Mexi stia si ea ca Mirabela era de coma daca o lasai sa vorbeasca, asa ca in semn de recunostinta si consolare se agata de gatul lui Noxi si-l pupa pe frunte ca pe un dovleac de Halloween: "vrei cartofi prajiti?" Noxi se-ntinse-n fata televizorului ca un proaspat instituit rege, acel gen de rege care nu trebuie sa-si justifice faptele si ale carui decizii sunt sfinte. Se simti nemuritor si rece, inchise ochii si-n mintea lui aparu Luceafarul care-i facu cu ochiul, exact ca o marioneta de la teleshoping. "Vezi sa nu-i arzi." ii striga lui Mexi mai mult cu gura inchisa, Mexi trebaluia de zor, incercand sa-i ofere lui toata fericirea lucrurilor marunte si atat de linistitoare. Invins de sfaraiala monotona a uleiului din tigaie, Noxi adormi ca un pui de crocodil in gura mamei, si visa un peisaj oriental, in care sute de degete fine ii mangaiau pielea, ridicandu-i porii, simturile, orgoliile, facandu-l sa se simta superior, fiind el cel care detine secretele, cel in ale carui maini stau toate cheile lumii, care poate sa elibereze sau sa tina inchisi monstrii si zane, laolalta, ca pe baxuri de bauturi racoritoare de diferite feluri, in magazii. O lume intreaga ii cunostea numele si numele lui statea scris pe steaguri imense, avioanele cu reactie il scriau pe cer, ratele se grupau scriindu-l pe apa, iar femeile ii formau numele in dans si glasurile se ridicau in cer ca baloanele strigand: "Noxi! Noxi! Noxi!".
"Noxi!! NOXI!!!!" deschise ochii si globii oculari aproape ca se aruncara afara pe geamul pleoapelor de spaima. In fata lui, Mexi spumega ca un taur in fata drapelului comunist. "Ce-ai fa? Ai innebunit?! Era sa-mi sara inima din piept."
"Pai sa-ti sara tampitule! M-a sunat Mirabela, mi-a zis ca v-ati tras-o! "
Noxi-si simti moalele capului alunecandu-i in stomac si stomacul i se retrase undeva in fund. Isi trecu o mana prin par si-si culese doi cartofi pai din cap, realizand ca cina lui tocmai ii fusese servita. Se uita in ochii sticlosi ai lui Mexi cu ezitarea unei mutari de sah si realizand ca n-are nici o scapare lua o mina batzoasa si ofuscata, si-i spuse ca un iepure obraznic inainte sa fie mancat:
"Ashea si??"

Set me free

"Danseaza Kalaa!"

Sapte pitici calare pe sapte cai mici. Sapte urzici pline de furnici. Recuzita pentru un univers de negasit. Universul din coasta lipsa a lui Adam. Se construieste o noua idee, piticii pun caramizi peste urzici intr-o ordine pe care le-a dat-o Kala, adica piticul cel mare pune intotdeauna prima caramida, apoi piticul cel de dupa el, o pune pe urmatoarea si asa mai departe. Se construieste o idee care va avea ferestre. Kala a zis ca orice idee trebuie contruita, nu sa vina asa, dintro data, cum i-a venit lui Arhimede. Kala le-a zis ca ei sa munceasca pana s-o intoarce ea, acum ea calca prin vreascuri, calca prin buruieni, prin sfarcuri de pamant, prin obuze rasuflate, calca prin aur pisat. Ochii ei privesc inainte atat de fix, de parca si-ar vedea destinatia prin dealuri si munti si copaci, de parca toate acestea ar fi transparente, asa cum si sunt cand milioanele de ani restaureaza noi ordini de relief universale. Apoi se opri. Urechile i se lungira si-n suflul ei se cobora senzatia ca e urmarita. Urmarita din toate partile, chiar si de dedesubt, mirosul de mort al nalucilor ii intra prin nari direct in creier, ca o aschie intrun deget, aproape la fel de surd si usturator. Ielele-iederele se catarau, tragand-o pe Kala in jos si sorbind-o din toate partile, Kala isi impreuna mainile si apoi, cu o miscare abrupta se dezbraca de mainile mucegaite ale fantomelor si le-impinse cu puterea unui gheizer in laturi, imprastiindu-le. " Uaa, Kalaa!" zeci de voci se strecurara in auzul matasos al Kalei. Ea-si impaturi ochii ei mari albastri si gri, inchizand cerul in amontelel lor, apoi puse un pas. Piciorul se arcui si umarul corespondent il urma supus. Mainile Kalei incepura sa tremure, apoi se ridicara la mijlocul ei si aerul incepu sa le legene usor, ca pe niste copii rupti de uter. Aerul intra si-n parul cald al Kalei decolorandu-l. Apoi Kala inchise si mai tare ochii, iar corpul ei incepu sa semene cu acel val care inneaca, intai incet, apoi navaleste invartindu-se. " Aaa, Kalaaa!" Kala danseaza. Din Kala raman doar stafiile, uitandu-se in rotocoalele Kalei ca intro oglinda in care isi revad corpul lasat deoparte acum mult timp in urma.
Kala desena in aer flori si fluturi, desena mingi si paianjeni si smoala, trupul ei se lasa, se ridica, mainile apucau si strangeau, dansul ei pazitor se transforma in ploaie iar Kala ploua cu toata fiinta ei rece si moarta. In dans isi cerea iertare, ierta si jertfea, Kala-si ranea degetele alergandu-le, unghiile si parul ii crescusera pana la talpi, iar talpile ei toceau stelele, calcand juramintele, aplatizand definitiv zbieretele naturii.
Kala dansa iar spiritele din jurul ei bateau din aripi, ca niste ingeri retarzi, schelaiau sufland catre Kala rugina si praf de oase, si-i cereau Kalei, "da, da, danseaza Kala, danseaza, mai mult, mai mult" si Kala-si umplea plamanii cu aer si-l sufla afara cu tot cu suflet, si se invartea ca un carabus pus pe asfalt cu picioarele-n sus, si-apoi cadea pe pamant cu tot praful ei incandescent. Dansa pana cand ziua-i darui noptii lumina ei si-n bezna ochii excentrici ai demonilor sclipeau fara mila si placerea lor de neincetat tasnea din gura lor ca un puroi si Kala dansa aproape ca nemaiatingand pamantul si nu mai stia cui apartine si nici cine o nascuse, dansa nascandu-se din nou, scapandu-si existenta intr-o gaura neagra a eternitatii si excluzandu-se din lumea celorlalti prin insusi dansul sau biciuit de priviri veninoase. Pana cand zilele s-au intors din nou in noapte si dintr-una din nopti rasari ziua-n care sub Kala se crease un gol, o groapa, o invitatie la moarte, iar ea, neadormind pentru totdeauna, epuiza imprejurarile de putregaiuri bantuitoare si se opri.
Pe o targa de sticla, muri si ecoul necurat al bolandelor zmee: " Danseaza Kalaa! " Kala deschise ochii si elibera soarele punandu-l sus, rochia ei transformata in cenusa se lipi pe ea ca un celofan si-n urma pasilor ei iesi un abur inabusitor. Se-ntoarse Kala de unde a plecat si a fost fericita cand a vazut ca cei 7 cai ii mancasera pe cei 7 pitici si pe ideea neterminata cresuse o vaza cu pesti care mai de care mai colorati.

Home is where your heart is

Prin anii tineretii, ai acelei tinereti in care batranetea era doar un mit indepartat, am hotarat, aflata in imposibilitatea de a mai plati darile la stat, sa-mi vand locul in care traiam. Ca orice tanar fara viitor si fara chef de a continua studiile de nici o culoare, m-am gandit sa-mi bag piciorul in Romania si s-o tai afara. Initial vizam o cariera stralucita de femeie-n casa pe la macaronarii din Peninsula, apoi mi-a suras ceva mai salbatic si anume oportunitatea de a deveni dansatoare intr-o bodega din Japonia, lucruri care pana la urma, slava domnului, nu s-au materializat. Totul s-a petrecut instant. A venit tanti, a vazut apartamentul, a marcat banu si a inceput cu termopanitul chiar inainte de a evacua eu locul. Faptu ca o sa stau in chirie mi s-a parut chiar foarte fun, si deloc greu, apoi m-am mutat. Initial la o prietena a mamei care mi-a cedat o camera pentru o perioada. De-atunci totul a luat-o in jos, treptat. In iarna aia pe care am petrecut-o acolo, am mancat doar semipreparate pentru ca-mi era rusine sa folosesc bucataria si m-am congelat sistematic in fiecare noapte in care prin calorifer nu trecea tipenie de caldura. Adormeam plangand de frig, promitandu-mi ca o sa gasesc un loc mai bun si ma minteam ca nu mi-e deloc dor de casa pe care-o dadusem pe mana unor straini. Solidarizam cu Knut Hamsun in romanul sau numit simplu "Foamea", si ascultam muzica la un fel de improvizatie de CD-player imprumutat si ma rugam sa pot adormi.
Peste catva timp, dupa atata frig si ceata, iar se arata soarele. Am gasit un anunt de inchiriere a unei camere undeva prin zona Garii, bineinteles ca la mama dracului, departe de centru, dar macar intr-un apartament incalzit. M-am mutat apoi in acel loc, devenind colega de locuinta cu doua papitoaice care urmau sa-mi foloseasca consecvent fardurile, nedandu-mi cheie la camera. In fine, camera intunecata, o minicanapea dezmembrata, verde, cum altfel, si-un soi de dulap care era pe moarte si cam atat. Totusi, o perioada, nu m-a deranjat nimic din atmosfera locului din moment ce evitam sa-mi petrec timpul acolo si ma faceam in fiecare seara clientul cel mai ultim de la Cinalco, un bar care inchidea la 8, dar care spre disperarea barmanului Ticu, care dadea pe datorie, se inchidea inevitabil la 12 noaptea, la insistentele mele duse pana la melodramatism, insistente pe care le exercitam si asupra colegilor de serviciu sa mai ramana cu mine. Colegi care dupa ce ca le devoram timpul liber, le mancam si banii, tinandu-i etern in postura de imprumutatori fideli. In apartamentul in care stateam m-am hotarat intr-o zi, vazand ca lucrurile-mi dispar intruna sa cer cheie de la camera, bad idea, cum se zice pe la mine prin Vrancea si astfel am dat exemplu si colegei din camera alaturata sa faca la fel, desi ea detinea si balconul pe care-mi uscam lucrurile pretioase achizitionate de la SH. Astfel, ramasa cam intr-un fel de imbracaminte si cu colega plecata definitiv la produs, am fost nevoita sa-mi caut alt loc mai frumos de a sta in. Am pus mana pe ziar, am sunat de la serviciu, m-am mutat a doua zi intr-o sufragerie cu masa pe mijloc si cu bibelouri din jumate-n juma de metru. Consideram ca am un noroc fantastic avand in vedere ca proprietara, gazda mea adicatelea, statea in aceeasi camera cu cele doua fetite ale ei si cu inca o pustoaica de pe la tara pe care o luase in gazda. Numai media basinilor date pe noapte de 4 persoane intr-o camera de 10 metri patrati ma facea sa am un orgasm mental de bucurie ca stau singura. Insa pana sa ma bucur eu pana la capat, m-am trezit cu o colega de camera si chiar de pat, insa cosmarul a durat doar o noapte, caci a doua zi dupa eveniment, individa a disparut elegant insotita de 3 perechi de cercei de aur si doua inele, singura avere a gazdei mele.
In perioada exact urmatoare delictului infractional, respectiv pradatul lazii cu bijuterii m-am carat si eu de-acolo, si am sunat-o pe prima tipa la care locuisem rugand-o fierbinte sa ma remut la ea, insa ea si-a justificat refuzul cu realitatea ca gasise un handralau care un era de-acord sa-mi cedeze mie sigura camera in care-o putea babardi, ca-n cealalta camera dormea copilul ei dintr-o fosta casnicie, bla-bla, in fine, ea insa mi-a zis: ma, uite, nu pot sa te mai iau la mine, da te duci la o baba din blocul de visavis care e ok asa.." Ma mut deci la baba. Baba era ok, asa, aveam camera mea, puteam fuma pe balcon, de fiecare data cu mustrarea de rigoare ca nu e bine ce fac, aveam grija sa sting lumina sa nu consum prea mult si, mai ales, trebuia s-o sun mereu daca vroiam sa vin mai tarziu de 9 seara ca sa nu stea cu grija. Imi spunea Disdimona si de fiecare data cand ma prindea pe-acasa ma invita fortat sa ne uitam impreuna la cazuri macabre de violuri, omucideri, tot ce era mai romantic de pe programele teve. Atunci am realizat cat de binefacatoare erau putinele momente in care ne uitam la telenovele, bineinteles, de fiecare data cedand la rugamintile ei disperate de a-i tine companie. Ziua suceam mintile barbatilor in speranta unei nopti in alta parte, oricare-ar fi aia, si visam la un fat-frumos ca vrabia la malai. Dupa cateva zeci de feti nu atat de frumosi, am nimerit si la unul dintre cei autentici si a doua zi, ca si cum se subintelegea, l-am luat cu mine sa ma ajute la carat. M-am mutat in sfarsit undeva unde aveam sa ma simt acasa pentru o perioada mai lunga, unde pernele erau imbracate in pulovere, catelul gelos imi rodea pantofii iar batalia cu obiceiul de a scotoci prin lucruri a soacrei avea ca castigator, persoana mea. Ne-am luat pisica, timpul a trecut iar noi tot incercam sa mergem undeva, sa facem ceva, insa dupa un timp fiecare sau poate mai degraba eu, am renuntat la a merge intr-o directie care nu-si mai arata odata sensul si mi-am adunat brusc catrafusele si am luat-o la sanatoasa. Bineinteles ca am omis din calcul eschivarea prietenilor mei adevarati de a ma primi pe la ei cateva zile si facand aceasta eroare m-am masochizat o saptamana, locuind la tara, la mama, de unde plecam la 4 jumate dimineata ca sa ajung la serviciu si ma intorceam la 8 jumate seara. Totusi, in ciuda unei lupte atroce cu frigul de pe autobuze si cand zic autobuze ma refer la niste burdufuri dintr-alea in coma, ma alinam seara cu o ciorba la care nu mai sperasem demult, pe care mama aia resapata si cu idei fixiste pe care o tot judecam, mi-o punea cu iubire in farfurie si dup-aia se apuca sa-mi spele blugii cu care veneam de la serviciu pe care o menstruatie amestecata cu o raceala severa mi-i facuse numai buni de recuzita intr-un film horror.
Mi-am gasit in sfarsit gazda in oras, la o fata aparent simpatica, in profunzime insa foarte materialista si invidioasa. Insa in perioada care a urmat totul a fost o idee mai bland pentru ca din nou iubeam pentru totdeauna, ma simteam detasata si straina de mucegaiul de pe peretii camerei, traind o iubire perfecta si imposibila cu un barbat care nu-si iubea nevasta, cum altfel, si pentru care devenisem femeia ideala, sufletul lui pereche. Dup-aia, hotarandu-ma in sfarsit sa-mi urmez visul de a canta cu formatia mea, m-am orientat pentru a veni in bucuresti si-n tot acest timp sufletul meu pereche se refugia in sanul din ce in ce mai cald al familiei lui oficiale. Am vrut sa cred ca in Bucuresti, cainii umbla cu covrigi in coada si culmea, se pare ca in unele cazuri, ei chiar fac asta, pentru ca pentru mine, de cand am venit aici, inmultind numarul moldovenilor din capitala, cainii si-au incovoiat cozile raioase si si-au pus pe ele covrigi. De 3 ani, nu m-am mai simtit straina, n-am mai vrut sa nu ajung seara acasa, pentru ca aici am reusit sa-mi gasesc inima si automat, casa. Home is where your heart is. E mica, dar e-a noastra. Azi am semnat cel mai important contract al vietii mele. De azi, am propria mea casa. Imi multumesc nespus pentru asta. Am reusit.
Eu nu doresc nimanui sa treaca prin ce-am trecut eu, insa v-am spus aceasta poveste pentru a sublinia importanta faptului de a avea un lucru absolut necesar, o casa numai a ta, in care poti sa urli, sa zgarii parchetul sau sa te pishi pe pereti de bucurie ca-i a ta.

Regasirea

Pe crestetul capului se aduna o senzatie mediana care sufla aburi pe ochi, pe gura, pe nas, pe urechi. Cuvintele nu vor sa iasa si se-aduna pe limba, imbrancindu-se ca fricosii inainte de a se parasuta, piticul din cap e "not at my desk", din gura sobei sar povesti calaritoare de Feti Frumosi viata fara de moarte priveste de dincolo de geam, crosetand destine incrucisate.
Ol isi mangaie crestetul capului fiindu-si el insusi, propriul sau copil orfan. "E vremea Catiushei, e vremea stotacoiului.." gandi si-si privi biblioteca pofticios, incercand sa gaseasca cartea cea mai plina de lacrimi chirilice, dar se izbi de-un gand in pielea goala care scanda : "Praga, Praga, vrem carnati!" Se gandi apoi ca limita absoluta e atunci cand faci razboi pe timpul iernii, isi imagina tunuri inghetate care faceau implozie si inamici care dadeau fuga sa-si incalzeasca mainile la flacarile oferite de trupurile tunarilor. Poarta scartai inrerupand bezna si ariciul Sea sari afara pe usa sa vada cine-a venit. In poarta, ea rasari proaspata ca dupa 300 de ani de criogenare si ariciul Sea ii sari in brate ca purcelusul cu piper al Ducesei susurandu-i in soapta: "Idi siudat, fetita!" Ea-i zambi intr-un fel si dupa ce termina felul il puse jos scurgandu-l de tepi: "Zaiet!"
Se-ndrepta spre usa cu ariciul in spate mirosindu-i urma. In casa, patul si soba ramasera cu gura cascata, dezordinea se scuza ca exista si-n rest, nici urma de vreo specie umana. Isi lepada cojocul si dup-aia puloverul galben cu muste roz, apoi puloverul negru cu rosii pe portativ, dup-aia puloverul bleu cu trandafiri semiautomati si, la urma, bluza alba pe care scria cu alb : Hate Ol, Fuck Ol! Incepu, evident, nici nu trebuia sa zic, da na, sa strige: Ol! Ol! Ol!
Linistea se simti prost si-i striga si ea inapoi : Da, da..Pana una alta se gandi ca o fi adormit in pod si urca pana acolo, apoi o batu gandul ca s-o fi spanzurat si se sperie, insa in pod erau doar soareci.
"Mm, inainte sa va speriati, ati vazut cumva un spanzurat pe-aici? " Soarecii, care de obicei nu prea stiu sa ia lucrurile in ordine, intai s-au speriat si-au fugit si-apoi i-au zis ca nu, dar a fost prea tarziu ca ea sa-i mai auda, caci deja coborase la loc in camera. Acolo, in varful dezordinii trona ariciul Sea care ii facu semnul de "bulangioaico" si-i spuse ramificandu-si tepii: "Pashol on nahui, pisi. Mai bine-ai face cale inversa, ca omu nu se misca din spatele casei, pana acuma, s-o fi si chisat pe el si tot face turturi, numa asa, in ciuda vizitei tale. "
"Deci acolo e! Ee.." isi trase ea fuga bluza alba pe ea, apoi puloverul bleu peste, apoi puloverul negru si-apoi puloverul galben si cojocul. Iesi ca dintr-un oftat afara si frigul se dadu la o parte inghetand totul in jur de spaima. Ajunse in spatele casei si la coltul celalalt se intrezari pentru o secunda o naluca apoi disparu, mari pasul si-apoi fugi de-a dreptul si dadu de alt colt, si=apoi alt colt, fiecare colt facand naluca strecurata, si-asa si-asa pana cand, dupa mai multe colturi si disparitii, Ol cazu impiedicandu-se de umbra lui colturoasa si ramase nemiscat si intins pe iarba de zapada din fata lui.
"Pai bine, mai, bine te-am gasit, intr-un sfarsit! Am venit sa vad ce mai faci."
Ol isi lungi ochii si nu-i spuse ce mai face, din moment ce ea nu venise sa auda, ci sa vada.
"Hai in casa, ca banuiesc ca ti-ai terminat plimbarea de seara" ii spuse ea.
Ol se resemna si culcandu-si coada de pe o parte in sensul de intre picioare, ii calca exact pe urme adancindu-i si mai tare amintirea.
Intrara in casa si Ol il dadu pe ariciul Sea elegant jos din pat, tinandu-i nasul strans intre degete, pana cand acesta lesina si cazu. Ea, proaspata si furioasa, lua figura lui Milla Jovovick in Resident Evil si-l stoarse pe Ol, doar uitandu-se la el, de orice repros si resentiment. Ii spuse dandu-si jos cojocul, ca fericirea e un limbric pe care realizezi ca-l ai abia dupa ce te trezesti ca-ti ranjeste din rahat, uitandu-se la mana ta care trage apa. Apoi isi dadu jos puloverul galben cu muste roz si-i spuse: "asa si intre noi, totul a fost sa fie atunci" si-apoi isi dezbraca puloverul negru cu rosii pe portativ si-i spuse lui Ol: "zambeste, am adus aminte de atunci", si-si scoase puloverul bleu cu trandafiri semiautomati si-i tipa nervoasa: "pai frate, tu si taicamiu, parca v-ati inteles sa mutiti cand vorbesc cu voi", apoi isi dadu bluza alba pe care scria cu alb Hate Ol, Fuck Ol! jos si scoase din ea un urlet umflat si sincer.
Dupa patru ore, ea se ridica si se uita la maieul din lana plisata de pe calorifer, apoi, trecand de geamandura ferestrei privi larg in golul alb al unui infinit efemer si-si ingana ca pentru ea, atunci cand ajungea beata acasa: "Sa moara Ciki daca nu-i misto sa stai dezbracat si sa te uiti cum ninge!"

Devenirea

-Totusi, nu-i bine sa te sinucizi, daca nu ai cunoscut tot tinele din lume. Zise Kala.
-Intr-atat de multe castele .. suntem intre castele .. incepem? zise Gray ce Doarme.
Manau apusul in uterul universului ambulant.Kala avea ceva pe fata, ceva si pe dos. Fata Kalei era un simplu aranjament ornamental si ambiental, ochii aproape stateau sa-i cada, se tineau agatati de pleoape si albastrul din ei se scurgea pana pe linia ascutita a pometilor. Barbatul de langa ea era un simplu domn ceresc, cu spada legata de brau ca un sarpe ce-i musca din asprimea genunchiului stang. Sanul Kalei- stang.
- Sunt nori. Ma speriasem.
- Adio. Adio, Kala. ñzise Gray ce Doarme.
- Ma mai duc sa aduc apa aia insangerata ? Trebuie sa incepem odata, trebuie sa incepem, caci, uite, cerul e negru si-n stelele ce se vad, becurile palpaie. Mi-e cam greata, pentru ca intunericul inca nu e vesnic, deci ceea ce facem noi, nu poate dura o vesnicie.
Semanau. Apa cadea in picatura unui sange deschis, care-si lepada roshul din mana lui Gray ce Doarme, sange de neinteles, mai frumos ca niciodata, care, in intrecerea lui spre mai jos trebuia sa intalneasca sangele feminin al Kalei, impreunandu-se, pacatuind. Cu el, devenind acelasi nume, acelasi frate identic, monozigot. Au ales partea de nord a insulei, pentru ca nimeni, aici, nu-i putea deranja. Castelele erau nedomnite demult, pe peretii lor, pajurele stau sa cada, caramizile tasnesc agresiv si-si parasesc una cate una linia verticala pe care un mester si el mort, le-o daduse furand un pic Bizantul.
- Astupa-te Kala ! Devenim frate si sora, nu mai ai rost, goala, in fata mea!
- Maine, de dimineata, iubitul meu, in seara asta te voi prinde la nimereala si-mi voi raspica picioarele pentru ca ultima ta dovada ca esti barbat sa ramana in adancul fiintei mele, ca intr-o lada de zestre. Nu ma pun in fiinta pe care o doresti, vreau doar sa fii cat de cat canibal in seara asta. Daca ma vei bea si manca, te voi urma in moartea comuna pe care-am ales-o. Astupa-mi frunzisul si nu vorbi despre asta. Fa-ma una cu tine, lasa-ma intinzandu-ma, jos.
Kala era galbena. Asa era ea tot timpul. Castelul cel mai aproape parca o privea, ea simtea privirea castelului pe crestetul capului, incet si moale, privire de castel bland. Nu se opreste sangele ! Gandi Kala, intr-un fel bucurandu-se. Stia cum sa ramana moarta exact atat timp cat era necesar. Kala are ochi si buze si urechi. Kala este cu ochi. Albastra-galbena Kala stie sa vorbeasca cu ingerii. Si mai mult decat atat, Kala stie sa faca ingerii sa vorbeasca cu ea. In iarba se nasc ccopii, Grey ce Doarme, mai mult mananca din Kala decat bea. Grey e plin de sange si acum, sangele lui a devenit ca o cruce, lemnos si greu, sangele Kalei, insa e la fel de viu.
- Tu vrei sa devii, Kala ?
- Pot deveni.
- Kala, cine e omul din fotografie ? Cine e fotografia ta, Kala ? Cine esti tu ?
- Eu sunt omul. Pot deveni, insa altceva. O vezi, Grey ce Doarme ? Ea a devenit. Acum, ea e si mama mea si mama ta. Suntem doi si doiul e singura cifra care nu doare. Doiul poate si el deveni, insa, mai mult decat trebuie. Ce-ar fi daca ne-am opri inainte de capat ?
- Kala, tie nu-ti vine sa crezi ca exista lucruri imposibile. Tu esti doar in improbabilitate permanenta. Existi ca sa fii. Iar cand devii, te opresti si te-ntorci. Nu mi se pare un lucru tocmai bunÖ
Grey ce Doarme nu era destul. El era numai atat cat alesese Kala sa fie. Kala este insa mai mult decat trebuie. Kala este cea care salasluieste si inainte si dupa doi. E drumul bifurcat si lent al personalitatii ancestrale, e universul insusi, atunci cand din ochii ei, stele se strang si scanteie surd. Pe Marte, Kala stie ca nu poate trai, dar Marte, zeul razboiului se uita la imaginea lui reflectata in ochii ei si nu poate vorbi. In ochii Kalei, toate sunt fara grai. Grey ce Doarme se masturbeaza cu ochii inchisi si Kala, cea care i-a cerut asta, isi tine o mana la gura si sughite. Noaptea se lasa jos de tot, aproape ca se mistuie in fiintele celor doi, moartea sta inca la distanta, focul aprins o tine departe, Kala plange. Nici ea nu stie de ce. Kala nu mai zice nimic de o buna bucata de timp. Maine ea va deveni. Maine va fi o zi pe care n-o poate dobora. E ziua. Zi.

La inceput

La inceput
La inceput orele erau erele.
La inceput buchetul de flori parea promisiunea unei eternitati frumos mirositoare.
La inceput, respiratiile se aliniau la start si cursa avea doar invingatori.
La inceput si omul avea o coada din care sa dea in stanga si-n dreapta.
La inceput zambetul se urca pana in crestetul sufletului , punea steagul si cobora de-acolo vanat
de bucurie.
La inceput smaltul lucrurilor era intact, iar tot ce era murdar se ducea odata cu prima ploaie.
La inceput mainile nu stiau sa injure si degetele nu stiau sa defineasca categorisind. Cratimele nu desparteau iremediabil cuvintele ci le legau strans intre ele ca in imbalsamarea unui sarut.
La inceput iubirea nu era canalizata spre scort si nu se gandea dinainte in raspunsuri la ce, cum si de ce iubim.
La inceput mobila nu impiedica oamenii sa mearga si cactusii nu mureau innecati in glastre, amiobele nu se parfumau cu Cillit Bang, dintii nu cadeau pur si simplu din gingii, iar visele nu maturau scara blocului.
La inceput inaltimea nu se sprijinea pe tocuri si barbatii nu carau pe umeri copii infidele ale globului pamantesc.
La inceput pasarile nu raguseau, caii nu erau folositi la imblanzirea oamenilor si zebrele nu vindeau bilete la carnaval.
La inceput nu panica diviza celulele si leopardul nu avea un gard vopsit pe dinafara.
Am inceput sa amestecam prea multe culori si totul a devenit cacaniu.
Am inceput sa ne scuzam, acuzand.
Am inceput sa cautam ziua de maine in ziarul de ieri, sa cautam paduchi in capul celorlalti, sa ne cumparam imparati de la solduri si sa ne relaxam delirant.
Am inceput sa uitam sa ne dam seama.
La inceput simbolurile nu stateau rastignite si pietrele nu purtau discutii filozofale.
La inceput era o saltea pe mijlocul camerei si-n pragul usii de la intrare statea un om inghetat care nu stia ca tot ce va face de-acum este sa adune lucruri care intr-o zi il vor opri sa mai plece undeva.

Noxi

"Cine-a inceput?" o replica celebra a copilariei, de parca cine incepe, conteaza, asa iti explici cum Terminator era ala bun. Incepi viata in curu gol, legat de cineva, si-apoi te desprinzi si ani de zile oamenii din jurul tau fac o sumedenie de presupuneri. Treci prin diverse cariere ipotetice, si-apoi ti se da o plasa cu merinde si esti impins in lume, cu adevarat. Porti pe umeri sperante si credinte care nu sunt ale tale si primul loc in care faci popas este o masa plina cu sticle din care bautura iti sopteste ca-ti va scoate din tine identitatea.
Toate astea colcaiau in mintea prea verde a lui Noxi care se uita in gaurelele din ciorapii prietenei lui, gasind acolo un soi de liniste temporara.
-Auzi? Tu nu te duci azi la firma? o intreba ca un sol de razboi pe Mexi, care-si savura obiceiul divin al scobitului in nas.
-Ma duc, dar pentru ca e prima zi pe anul asta, nimeni n-o sa vina devreme, asa ca am timp sa vad reluarea de la The Young and The Restless.
Ea nu pierdea cam nici un episod din serialul ala a carui singura concurentza era insasi durata unei vieti omenesti. Noxi se gandi ca din moment ce ei ii placeau atat de mult intrigile alea ieftine, n-ar fi rau sa-i propuna ei o despartire temporara. Aia cu titlul " am nevoie sa plec o perioada, sa fiu singur, sa ma gandesc un pic". Era o idee geniala, ar putea s-o ia de la capat si incet-incet ar fi prelungit termenul de despartire pana cand ea s-ar conforma si s-ar obisnui fara el si voila! ar fi din nou un om liber. Parca se si vede cu mainile in buzunare, fluierand pe o alee oarecare si facandu-si cu ochiul intr-o vitrina, dandu-i unui pustan de clasa a patra un foc si lasandu-i lui bricheta aia mov pe care i-a facut-o cadou Mexi sub amenintarea ca daca o pierde, ii va rupe capul.
Gandul de dulce libertate al lui Noxi se termina ca un Carpati plin cu aschii si enervandu-se cumplit ii suiera lui Mexi, rasufland bivoleste:
- Deci, de anul asta, nu vreau sa te mai vad ca mananci seminte-n pat si nici ca-ti mai da cafeaua in foc de fiecare data, si poate nici nu-mi mai speli tu mie chilotii cu lucruri rosii, ca sa se faca roz. Cand imi cumpar chiloti, nu-mi iau chiloti roz, ca nu scrie pe mine Paris Fucking Hilton.
Mexi lasa ochii in jos si-i replica, uitandu-se la teve in continuare.
-Mai, fiinta iubita. Am impresia ca tu vrei sa stai o perioada singur, sa te gandesti. Ia du-te tu la tine in camera, da drumul la trenuletul mecanic si cum merge el asa, gandeste-te ca n-ai nici un job, si ca, decat sa ti se usuce putza-n blugi ca n-ai bani de chiloti noi, mai bine de anul asta faci tu cafeaua, iar pe frigider ai niste adrese de memorat si gasit, acolo o sa platesti cheltuielile casei de-acum. A! Si spun-o pe mama ta si spune-i, in caz ca nu stie, ca la banca e un nenea rau care-ti cere ca cica sa platesti rata pentru imprumut.
-Haide, maa, deci eu n-am nimic de zi in casa asta?
- Ba da. Insa e o mare diferenta intre a-mi spune ceva intr-o zi cand ma uit la un film si a-mi spune ceva a doua zi, cand din cauza ca l-am ratat, il vad in reluare.
-Deci filmul e problema?
-Asculta Noxi! Dintre Tanar si Nelinistit si Imatur si Varza tu ce-ai alege sa vezi?
-Hai sa nu ne mai certam. Ai luat-o si tu.. si-acum ce vrei, s-o sun pe mama, parca n-ai stii care e situatia.
-Bine, atunci ca sa nu zici ca-s fata rea, fa doar cafeaua, da stii cum? fa cafeaua sa fie cum n-a fost niciodata, anul asta trebuie s-ajung director in firma aia, asa ca vreau o cafea care sa ma strige pe nume si sa-mi ascuta dintii de neagra ce e.
Noxi se resemna si puse ibricul pe foc. Era clar, nu putea scapa de ea, iar aburul i se urca in norii din cap si-i linisti emotiile si-n coltul gurii i se desena un zambet cald si amar. " In curu gol apari pe lume", gandi, "legat de cineva. Oare sa-i pun si zahar?"

Tren de Craciun

"Am decis, stiu ca e o nebunie, sunt in gara, vantul imi urla in tample si n-am bani de bilet." gandi Shao, si se aseza strain pe lespezile reci care lunecau inspre sina de tren lustruita de ger. In gara traia frigul absolut imbratinsand-se cu punctele de plecare, nascand destinatii, sprijinindu-se de balustrade, muscand din cainii treji si vocea care anunta sosirea scrijelea in aer, aducandu-i aminte de mecanismul abisal al mamei lui, al pantecelui ei strafulgerat de vise. Mainile lui Shao se mangaiau una pe alta, si asprimea lor purta temerile ca pe trofee de vanatoare, era Craciunul si Craciunul il durea mai personal si mai apasat decat alte lucruri.
Nu-si luase nici un bagaj cu el, pentru ca bagajele nu fac decat sa-l lege, sa-l indoaie, sa-l faca sa se tarasca, unde pleca n-avea nevoie de bagaje, pentru ca nu vroia sa ajunga undeva, ci doar sa mearga cu trenul. Pe Shao, mama lui il astepta cu inima mica, chircita in causul palmelor, il astepta ca pe un decedat, atunci cand moartea nu inseamna decat o amagire, o iluzie, dar Shao nu vrea sa se duca la ea, nu vrea sa planga si sa se inmoaie, vrea sa se urce-n tren si sa piarda orice definitie si orice experienta de viata.
Un tren se strecura incet prin ceata smaltuita si o sparse cu un suierat de cucuvea nevie. Opri la picioarele lui si din vagon se rasturnara 3 trepte sclipicioase. "Este trenul singuratatii" isi spuse Shao, recunoscandu-si propria raceala in minte. Isi tinu respiratia si navali inauntru cu un icnet de animal scobit de suflet. Luminile aproape sculptate in bezna palpaiau intr-un zgomot surd de batranete, era un tren care cedase psihic, un tren gol si fara aer, un tren care mergea dormind la infinit pe sinele soioase, in care Shao incerca sa-si gaseasca un loc doar al lui. Se strecura ca un hibrid in gura unui compartiment infometat si se aseza pe locul cel mai bun, bucurandu-se repede si sincer de noaptea din geam, care isi lipise intunericul peste tot ca pe o folie neagra, etansa.
Trenul porni si calmul sacadat al rotilor incepu sa intre in capul prea plin si greu al lui Shao. El scoase din buzunar hartia mototolita si sterse cu ea geamul, apoi se uita la ea ca la un lucru nearuncat la timp, pe care, acum, e prea tarziu sa-l mai arunce. Era o scrisoare pentru Mos Craciun, in care ii spunea ca anul asta nu-i mai cere nimic pentru el, isi dorea doar ca Mos Craciun sa se insoare si sa nu mai escaladeze hornurile bantuind oamenii cu cerinte nesfarsite. Shao se simtea bine, era in sfarsit atat de dezarmat, incat si-a dat seama ca daca nu-ti doresti nimic, oricum primesti ceva, si incet incet incepu sa-si devina prieten si o buna companie pentru un drum lung de o noapte.
Un loc atat de strain capata foarte repede o natura personala, se crease in compartiment o intimitate aproape milimetric de exacta si dreapta, insa brusc, caldura care se adunase iesi tipand prin usa care se deschise larg.
-Biletul, va rog!
Controlorul avea ochii atat de mici incat parea o cartita proasta si oarba, mana intinsa incerca sa-si faca datoria impotriva vointei ei si Shao, dupa un minut de analiza, se uita zambind la omul din fata lui si-i spuse:
-Maaaai, tu esti un gandac!
-Poftim?
-Fii gandac!
Controlorul disparu si-n locul lui aparu un gandac maro lustruit ca un pantof de circ.
-Biletul, va rog! ii spuse gandacul lui Shao, dar cu o voce de 20 de ori mai mica.
-Gandacule, asculta, ce poti face tu daca eu n-am bilet? Ca n-am bilet.
-Te dau jos la prima statie.
-Cum?
Gandacul se gandi o clipa si spuse:
-Chiar n-ai bilet? De ce n-ai bilet?
-Pentru ca biletele se dau cand mergi undeva, eu nu merg nicaieri, anume. Eu doar merg. Iar tu mergi cu mine, daca vrei, poti sa stai aici, uite colea, in fata mea, pe scaunul de vis-a-vis.
-Si ce sa facem? Sa stam asa..?
-Dar nu e nimic de facut, oamenii cand n-au nimic de facut, tot fac ceva, asta e greseala. Mai bine stai aici cu mine si ne uitam unul la altul pana adormim.
-Stau.
Shao isi sprijini fata in mana stanga, se incolaci in scaun si gandacul se urca pe el, si poposi pe genunchi apoi atipi.
Noaptea se risipea intr-un pseudo-rasarit de zi, scoasa parca dintr-un cazan cu aburi zdrentarosi, iar Shao se gandi la Mos Craciun, si se simti vinovat pentru toata copilaria lui egoista si zgomotoasa, isi dadu seama ca emotiile lui au disparut si-n locul lor tocmai se muta o maimutza proaspata si infometata de viata. Atunci isi plezni mana peste genunchi facand din gandac o imagine 2D si-si zbura vorbele afara din gura:
-Asta-i ma!
Cobora din tren si se uita la gara de unde plecase ca la albia unui rau peste care timpul pare a nu schimba niciodata nimic. Zambi asfintindu-si picioarele-n asfalt si trase de manerul constiintei sunand semnalul de alarma:
-La bulivar, birjar!

Talking hands (ep.1-4)

Testamentul mainilor

Era aproape seara si aerul raspandea un iz de diamant. Usa masinii de spalat plangea in sanul ariciului Sea, pregatit pentru decolare, si Ol, dandu-l inauntru sa incapa si el, o-nchise si stinse lumina. Procesul dura un ceas, centrifugarea le dadu un sentiment pe jumatate corupt. Putea fi un hobby, daca nu l-ar fi luat in serios.
Dupa cafeaua de seara, Ol prinse ariciului picioarele si-ncepu eterna poveste despre o Ileana, care pana la urma...si-aici era baiul, pana la urma nu stia cum s-a terminat. Uneori facea o nunta de trei zile, alteori se sinucidea lasand in urma ei un barbat usurat. Norii de pe tavan, stersi la gura, incepeau sa discute aprins, camera punea intrebari anxioase, iar Ol cu ariciul Sea incercuiau variantele de raspuns si se bucurau. A minti cu seninatate e un act inteligent, sclipirile imaginatiei trebuie sa para firesti, si imposibil de intors pe-o parte, oricare ar fi aia, trebuie ca minciuna sa fie o sfera atat de lustruita, incat sa fie practic incapabil oricine de-a o apuca cu mana. Ol nu stia asta, ariciul Sea doar. Ultima oara cand i-a bagat mana sub fusta, ea nu l-a mai palmuit, a dat doar capul pe spate, oftand ingrozitor.
"Mainile astea ale mele...", ariciul Sea-l privea stand cu mainile suflecate de lumina centrala. "Cum taie ele gatii gainilor si dup-aia innopteaza in baza ochilor inlacrimati, ochi care, de fapt, le plang de mila, lor, mainilor, care fac, dar nu par a fi facute, nu par deloc savarsitoare, uneori nici macar doua nu par, sunt una si-aceeasi, dar fata-spate, calarindu-se la nesfarsit pe grumazul fostei zane de cabaret. Mainile care-si ignora blestemele cuvenite, maini din scoarta de copac, tunse de vreme, de aspru, de vini convulsive, mai mult decat consecutive, si ma fac sa-mi plec fata spre pamantul ereditar, dar jur ca voi deveni independent, ma voi spala de ele, le voi injosi, atarnandu-le-n cui, la stanga si dreapta Tatalui."
De sub pat, ariciul se tinea strans sa nu-l buseasca rasul. "Si viata mea, dupa ele, eu merg in urma lor, eu, Ol, golit de zece degete indemanate, care-mi scot ficatii, plamanii, creierii, inimile, fac lego cu ele, le-mpaiaza pe dinauntrul meu, ca sa ma ridic nervos de pe orice, ca sa le-mping in fata, sa le dau branci peste sufletul meu sobru, ca mainile sa stranga tot, tare, fara scapari de tensiune, si eu, cu gura plina de bojoci, sa tac, sa tac, sa."
Norii erau deja risipiti, pe tavan, o singura stea cu carnet rosu, fila. Ol incepu a continua, mainile in expectativa pe trunchiurile genunchilor se-ndesau ca intr-o piua, lacrimile tasnite dusuiau acleasi proaste maini, inflorindu-le vulgar, dulcile lacrimi ale constiintei, singura capabila sa le puna-n practica, cu nerusinarea inevitabila a unui om preocupat exclusiv de el insusi, care si-a mai acordat un ragaz, o morala, o cearta, o moarte, repartizand responsabilitatile, reorganizand pedepsele pe diferite sectoare de gravitate a faptelor, si-n cazul lui Ol, mainile erau cele mai sfruntate minciuni de care fusese acuzat si de care ajunsese sa se acuze.
"Dac-as putea sa schimb ceva, tot cu mainile ar trebui s-o fac, si e firesc, ele au facut ceva ce trebuie sa desfaca, pentru ca eu sa redevin omul pe care am nevoia sa-l traiesc, altfel nu-mi ramane decat calea pustiitatii si gandul nisipului etern in care ar fi prea devreme sa ma intorc, poate si numai din cauza ca mai am cateva capre negre de mancat si poate am sa-ncerc direct sa musc din ele, fara sa-mi mai patez cele doua membre pe care le judec acum. As, visez...Imi visez viata, sacrificand o seara care ar fi putut sa fie asa cum visez eu acum, sa opresc, oare, aici, e suficient un sfert de ora, atat? Cand stateam in genunchi mult mai mult, cand eram desigur, mult mai curat...Mama, ce dor mi-e de tine..."
Adormit stramb, sui, inestetic, nu-ti venea sa-l compatimesti, Ol cel gol, scos din mintile tuturor, doar ariciul Sea, vazandu-l inert, izbucni intr-un scuipat brutal, si, tavalindu-se pe jos, se tinea de burta, rugandu-se sa nu moara de ras. Razand, incepu si el sa cada in vis, dandu-si ultima suflare constientizata a zilei intr-un murmur ranjit: "Si mi mi-e dor de tine, mama..."

Dezgurs

Noxi

Noxi statea, se asezase pe banca chiar daca ea era uda, dar se asezase ca sa se autostimuleze, sa se simta ca un catzelus, asa trebuia sa fie cand Mexi o sa apara, sa-l vada tremurand si sa se simta vinovata ca l-a lasat acolo, sa astepte ca un bou ce e. Baltoaca de pe banca ii intra repede in pantaloni si fundul lui se simti inundat si rece. Se scufunda intr-o placere compromitatoare aproape la fel de perversa ca relatia dintre el si Mexi. Azi se decisese sa incerce tot posibilul s-o faca sa-l paraseasca. Isi dorea disperat ca azi, ea sa vina si sa recunoasca ca are o relatie cu altcineva si ca relatia asta a devenit serioasa, sa ii spuna ca ii pare rau si ca nu vrea sa-i rupa inima, iar el, va plange de bucurie, afisand insa o figura distrusa si-i va spune cu glasul stins si grav ca intelege foarte bine situatia si ca el vrea doar sa o vada pe ea fericita si ca nu va sta in calea fericirii ei. Cum se gandea el la asta, incepu sa planga, emotionat de el insusi si fericit ca aceasta relatie de cacat s-ar putea incheia
cu el stand nobil si aratandu-i ei ca a iubit-o pana la capat. Macar sa-i dovedeasca asta, daca ea tot ar fi pe cale sa-l paraseasca, chiar daca el n-a iubit-o niciodata si nici n-ar vrea s-o iubeasca. E sigur ca Mexi il inseala, a urmarit-o de cateva ori sperand sa fie asa si a avut cat de cat unele indicii. A vazut-o cu un coleg de-al ei, de doua ori, se dusese in pauza de masa cu el la un fast-food si Noxi a privit-o din magazinul de vis-a-vis si ii vorbea in minte, colegului ei, spunandu-i : hai, ma, boule, acum e sansa ta, fa-o si tu sa rada si-n timp ce ea rade, ia-i dracului mana in mana ta si apoi mai spune-i un banc si inca unul, fa-o daca nu sa se indragosteasca de tine, macar sa moara de ras, ia-mi-o de pe cap, ca simt ca cedez psihic. Dar colegul lui Mexi a fost bou pana la capat, si nu a facut nimic din toate astea, insa Noxi spera ca in zilele in care n-a urmarit-o, intre ei doi sa se fi infiripat in pana lui ceva ceva acolo. Se gandi ca nu se poate sa nu fie ceva, ca totusi mai sunt si barbati carora le plac femeile cu sanii mici si cu fundu mare, mai ales ca Mexi are si un stil de a privi atunci cand vorbeste cu cineva, foarte intim si degajat, si si fumeaza, asta o face mai usor de abordat si vorbeste mult, trebuie sa-i placa dobitocului de ea, chiar si daca sa zicem ca e insurat, ce, strica sa ai o amanta dezinvolta? Oricum ar fi, trebuie sa fie ceva, daca nu e, pana la urma, Noxi nici nu vrea sa se gadeasca cum ar putea-o incheia cu Mexi, pana una alta ca s-o incurajeze, de fiecare data cand ea vroia sa faca sex, el ii spunea ca crede ca nu e bine sa se dezbrace de tot ca e frig in casa, si ar putea sa raceasca. Ea nici macar nu ridica spranceana cand auzea asta, pur si simplu accepta si-asa si era fericita, lua-oar dracu.
Noxi isi simti gandurile gaurite de sunetul tocurilor in asfalt, Mexi ajunse si ea, si se apropia de el oarecum grabita.
- Ce faci? Stai de mult aici?
-Stau, cum dracu sa nu stau..
-Ti-am zis de-atatea ori sa nu vii cu jumatate de ora mai devreme decat am stabilit noi. Nu te-nteleg, daca chiar vrei sa ma faci sa ma simt prost ca ma astepti, mai bine zi-mi sincer, si vin mai tarziu decat trebuie, nu trebuie sa vii tu mai devreme.
- Nu vreau asta, nu fi tampita! Mai bine zi-mi cum a fost la serviciu.
-Aoleu! Ai facut pe tine sau ce..?
-Nu, m-am asezat in balta pe banca, din greseala si nu m-am mai ridicat.
Mexi incepu sa-i faca capu bucatele cu ce-a facut ea la serviciu si ce aiurea e cand muncesti si-n locul altora si ca sindicatul lor nu vrea nu stiu ce sa le dea si alte bla-bla-uri, iar Noxi incerca din rasputeri sa-si aduca aminte cum il cheama pe colegul ala cu care ea ia masa ca sa poata aduce vorba despre el.
- Da, voi de ce nu faceti niciodata team-buildinguri? o intreba Noxi. Ai putea sa te duci si tu cu colegii tai in excursii, poate ati rezolva mai bine unele probleme.
-Dar se fac draga, da' ce-s cretina sa ma duc? Nu e deajuns cat stau cu ei? Asta mai imi trebuie mie, sa-mi compromit si peisajele de munte sau mare cu personaje infecte.
-Haide, maa...trebuie sa iti placa macar unii dintre colegi.
-Doar de Dorina imi place.
Lui Noxi timpanele ii zvacneau si nervii ii invadara corpul, simtea ca il mananca toata balta aia din fund si ar fi vrut sa zbiere, sa fuga si sa stea in ploaie toata noaptea eventual, dar ea, nenorocita, nu lasa nimic de la ea, nu vroia sa-i dea nici macar un motiv mic mic de tot, ca el sa simta ca e cazul sa sufere, sa se simta neindreptatit. A ales sa se desparta de ea inca de la inceput, insa nu putea gasi nici macar un motiv gen : de ce-ai lasat mucuri in scrumiera. Ea se uita la el si-i zambi atat de frumos incat i se facu instant rau si lacrimile incepura sa-i curga pe fatza ca si cum toata balta din fund i se ridicase in ochi si-i spuse suspinand agresiv si sacadat:
-Cu-hurvo!

Kala

Oasele se-mparteau pe morminte, aproape toti oamenii murisera si-afara ningea. Scarile erau inca impietrite si casa se ridica amenintator spre vazduh. Un vant rece si ironic zbura peste zapada afumata, zbierand in soapta:
-Cine e acolo...?
Copacii-i raspundeau rasucindu-se si rascolind cu radacinile lor pamantul desangerat proaspat:
-Acolo e cineva....
Cineva care-si sorbea-n degete o farama de fulg, cineva cu ochii mari, incovoiati si dezveliti, cu ochii roz-albastri si gri si-n care vina pentru prapastia timpului convietuia intr-un zadar fabulos. Vantul ii dadea tarcoale ca un caine cu 3 picioare, ii musca suvitele cu lasitatea unui dusman ascuns si o trezea invinetindu-i buzele:
-Kalaaa...
Iar ea se prefacea ca sadeste flori in zapada si chiar sadea flori in zapada si se gadea alunecand in propriul ei mers la nemurire si la Icsy Grec, care murise privind cerul care-i spunea sa vina sus. Kala nu se mai gandea apoi la nimeni si-apoi, brusc, se gandea din nou la Icsy Grec care murise asteptand-o pe ea si realiza ca daca nu astepti niciodata pe nimeni, nu mori niciodata. Ea a zis ca intr-o zi se va intoarce si s-a-ntors si-acum planteaza viata-n pamant ca mai apoi, sa plece din nou.
-Kalaaa.., spunea vantul si Kala arunca cu zapada in el. Cine n-o iubea pe Kala? Nimeni, desi lumea si tot restul ei aveau impresia ca fara ea, nu stiau ce sa faca. Oile nu stiau sa pasca, oamenii nu stiau sa-nvie si copiii sa se nasca. Iar Kala-si indoia mainile la spate si spunea:
-In ce mana e?
-Dreapta!
-Nu e.
-Stanga!
-Nu e.
-Dar unde e?
-Ce?
Elefantii plecau innecati in plans.Soarele se izbea de ei incercand sa arunce-n Kala cu firmituri de lumina, iar Kala privea in urma lor, falsificandu-si emotiile. "Cand nu stii ce cauti, nu ghici." gandi Kala, smucindu-se din univers.
Mergea Kala printre morminte ca sabia prin adormiti si simtea ca nerozia si nemernicia nu au limite. Simtea ca dorul nu e nesfarsit si ca oamenii n-au asteptat-o indeajuns. Nelinistea lor i-a facut sa se omoare intre ei, lasand in urma lor vantul, consecinta a miscarilor aducatoare de sfarsit, iar vantul isi taia venele suieratoare si delira. Se zdrobea in ochii albastri si roz si gri si ii striga pe nume:
-Kalaaaa...Kali-Kwa, Katta-Kalla, topeste-te. Arunca-ti buzele pe spatele meu, te voi aduce aici mai devreme, in timp, cand ei nu vor fi murit inca.
-Dar ei m-au intrebat, grai Kala, scapandu-si glasul printre dinti, lor le-am zis ca ma intorc. Lor le-am spus ca plec doar o clipa si nu mi-au dat ragaz. S-au aruncat in tamaduirea sabiilor si-au zambit la gandul ca eu raman singura. M-au parasit. I-am intrebat in ce mana si ei au crezut ca asta era intrebarea. Si-acum am ramas aici, cu o intrebare nepusa si un rapsuns nedat. Lor sa le plang acum sfarsitul? Cand am deja alta viata de sadit?
Pe Kala nimeni n-o va mai astepta o perioada, acum fericirea statea cuminte la picioarele ei si torcea ca o pisica de plus cu baterii. Icsy Grec murise gandindu-se la degetele de la picioarele Kalei, la momentul in care ea-l mangaiase cu ele pe urechea uitata-n iarba. Kala stia exact la ce s-a gandit Icsy Grec atunci cand a murit, si stranutand tendentios isi spuse ca el trebuia sa moara, dar cu alt gand in cap. Se sterse pe maini de pamant de limba aspra a zapezii si se pregati de plecare. Florile plantate mancau furnici iar Kala stia ca atunci cand se va intoarce ele vor fi deja crescute, deja mari, ele vor fi oameni, pentru care asteptarea nu va fi un lucru atat de zadarnic si distrugator. Pleca reinventand o poteca in zapada cea mereu noua si stralucitoare, ca argintul cuminte si lin. Casa ramase in urma ei cascandu-si ferestrele mari spre drum, iar vantul se prabusi-n spasme, explodand sacadat:
-Kalaaaa....

Oldie but goldie

Animal mood

Ol si vrejul de paianjez

La psiholog

O ceata isterica plana printre copaci, iar Dumnezeu parea a se juca cu robinetul, mai picura putin, se mai oprea. Pe fotoliul din camera de zi, Ol isi hipnotiza sireturile de la bocanci sa se-nnoade singure, bolborosea in barba, lasandu-si un firicel de saliva sa-i susure printre firele scurte de par de pe fata. In prag, ariciul Sea privea manios: "ai de gand sa-i dam odata bataie? ai programarea la 5!" Intrerupt din ritual, Ol isi scutura picioarele si azvarlindu-si bocancii, iesi val-vartej pe usa si o lua la goana pe scari. Ariciul Sea il urma stupefiat si abia cand au ajuns in strada, Ol isi aranja hainele si porni molcom la drum, mestecandu-si cu nesat buza de sus.
La cabinet, era o liniste ca dupa razboi, ba chiar si fum era, de la o tigara aproape moarta, care zacea contorsionata intr-o scrumiera din sala de asteptare.
-Stai ma, dementule! tipa ariciul Sea.
-Nu ma opri! Nu-i nimeni inauntru! zise Ol si apasa clanta usii de la camera de terapie.
Doctorul, obisnuit si cu pacienti mai nasoi, il invita pe Ol sa ia loc pe canapea, dar nu pe partea dreapta a ei, caci tocmai facuse pe el pacientul de dinainte si era ud.
-Spune, fiule, cu ce te pot ajuta?
-Parca-ti fi preot!
Sunt de fapt. Psihologia o practic in timpul liber. Sunt si instalator, chiar, dar numai in week-enduri, asa ca daca ti se sparge vreo teava..
-A,nu, mersi. Acum am venit sa ma ajutati sa-mi transform furia in altceva. Cum sa va spun? Cand dau drumul la televizor, ma enervez, cand il opresc, ma enervez ca platesc cablu, cand platesc cablul, trebuie sa platesc si internetul, si ma enervez.Ma enervez.
-Da, da! zise ariciul Sea. Si vine acasa nervos si iar da drumul la televizor. Da pe Taraf Tv si ma bate! Dup-aia ii pare rau si iar se enerveaza.
-Va bateti ariciul domnule...?
-Ol. Ei, nu-l bat, nu stie el ce-i aia bataie.
-Si ce-i aia bataie, mai schitzofrenicule?zbiera ariciul.
-Va rog sa va potoliti. Pe mine nu ma cheama Mircea Radu sa incerc sa va impac, spuse doctor- preot-instalatorul. Eu vreau sa stiu, dom'le, ai incercat sa te mai rogi din cand in cand?
-Domnule doctor, va spun sincer. Eu ma rog. Dar, no offense, e degeaba, cablul tot trebuie sa-l platesc. Si dac-ar fi doar de bani, ar fi rezonabil, dar stiti cum e, treburile astea se adauga la altele. Ba covorasul din baie se murdareste prea repede, ba cumpar lasagna instant si-mi iese ghiveci de tuberoze, ba se dileste nevasta-mea sa ma sune la 12 noaptea din Japonia sa ma intrebe daca ma supar daca se duce la strand. Maruntisuri, stiu! Dar cand se aduna...
-Acuma, doamne, iarta-ma, spuse doctor-preot-instalatorul. Da' ai incercat si tu sa faci yoga?
- Nuuu, yoga face ariciul. N-am ajuns atat de rau sa-l imit.
-Bai, praf in ochi, se ataca ariciul Sea. Doctorul are bunul simt sa nu te intrebe de ce nu-ti iei o slujba.
-De baut te-ai apucat, fiule?
-Nu pot. Nu ca n-as vrea.
-Dar cafea bei, nu-i asa?
-Nu beau cafea. Ii fac doar ariciului in zilele in care-mi da in carti. Nici nu fumez. Adica, m-am lasat.
-Da, dom'doctor. De cand s-a lasat de fumat, parc-a luat-o razna.
-Ol, poate iti doresti un copil..
-N-am arici? Pentru ce mi-as dori ceva asemanator?
-Uite ce zic eu. Iti dau o reteta, ai aici Xanax, si niste Calmepam, iei si vitamina C, just in case, seara , inainte de culcare. Peste o luna, vii din nou la mine, si vedem atunci ce si cum. Meanwhile, treci pe la mine la Sf. Anton, ca am acolo retetaru pentru compensate. ok?
-Multumesc, dom'doctor. Cred ca o sa fie bine, o scoatem noi la capat intr-un final. Sa renunt la cablu? Ce ziceti?
-Nu renunta, da si tu pe MTV2, relaxeaza-te si lasa-l dracului de covor din baie ca doar nu ne-am nascut cu covor in baie si cu vopsea lavabila pe pereti. Si, nu uita! Daca auzi ca picura de undeva...
-Da, chiar, dom'doctor. Ce ploua afara!
-Nu, nu afara! Stii tu..a, si incalta-te.
-Da, da, ma duc sa ma incalt.
-Nu te incalta cand ajungi!
-Nu acum. Ma-ncalt cand ajung.

Capcaunelul Roz

Mario Bastardino nu este unul dintre acei capcauni tipici, grosolani si pantecosi, asa cum vedem in cartile pentru copii, cu doua capete si doua guri despre care se crede ca mananca oameni. Nu este genul de bruta carnivora cu haine soioase, patate de sange si grasime, care scoate ragete fioroase capabile sa sperie cea mai indepartata molusca. Nuuu, nici pe departe. Dimpotriva, Mario e genul de capcaun rasat, deosebit de elegant, cu capul poate putin cam mare, disproportionat de restul corpului fragil, dar intotdeauna asortat in imbracaminte. Toti cei din neamul bastardinilor sunt aristocrati, originari din peninsula Iberica, care au plecat acum patru veacuri din tinuturile natale si s-au imprastiat in cele patru zari.
In ziua cand implini 25 de ani, pe Mario incepuse sa-l macine un gand straniu. Stia care este menirea lui inca de cand se nascuse, stia la fel de bine ca se straduise din rasputeri sa-si indeplineasca misiunea atat timp cat a trait si va mai avea de trait. El locuia in mintea oamenilor. Treaba lui era sa vegheze asupra ei, era un fel de paznic al gandurilor omului in mintea caruia salasluia. Rolul principal al capcaunului roz era sa manance angoasele mintii bolnavicioase. Pentru ca Mario este un baiat extrem de sofisticat, consecinta a unui mediu social instarit si a unei educatii rafinate, el este un impatimit al lucrurilor frumoase mai mult decat isi poate imagina cineva. De multe ori se dovedeste de o frivolitate vinovata, parcurge kilometri intregi ca sa-si cumpere incaltaminte de calitate, isi schimba hainele de doua sau trei ori pe zi, devoreaza revistele de moda, are gusturi alese. Adora muzica buna, filmele de calitate, arta si frumosul intr-un cuvant. Toate aceste calitati, mostenite din neamul bastardinilor sau dobandite si educate pe parcurs, nu l-au facut decat sa-l ajute in a-si urma calea, de multe ori anevoioasa.
Mario trebuie sa stie exact cand sa scuture cu putere daca observa anomalii comportamentale in mintea celui pe care o vegheaza. Trebuie sa haleasca cu nesat gandurile negre si tenebrele, dar cel mai important este sa ajute, sa nu uite ca o minte nu trebuie sa-si piarda libertatea. Mario a avut abilitatea sa insufle omului in mintea caruia a trait ca importante nu sunt cifrele, pentru ca oamenilor mari le plac cifrele indiscutabil. Ei cand vorbesc despre un prieten nu vor intreba niciodata ce sunet are glasul lui sau daca face colectie de fluturi. Nu, acestia intreaba de regula cati ani are, cati frati are sau cate kilograme cantareste. Mario a reusit performanta, unica intr-un fel in randul familiei sale, de a-i face pe oameni sa spuna atunci cand vad o casa nu cate parale face ci ca este construita din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu porumbei pe acoperis.
Dar marea temere a lui Mario abia incoltise. Ii e frica de propria minte, ii era teama ca pe masura ce trec zilele sa nu-si piarda libertatea de intelegere, ca nu va ramane el insusi in ceea ce crede si gandeste. Ii e frica de faptul ca el, paznicul, va uita ce are de pazit. ocheanul colorat al lucrurilor fara de care un om cu mintea stralucitoare nu ar putea trai.


scris de Pantera, o gasiti in blogroll:))

Melania

Era epoca tortului de inghetata cu visine, la 25 de lei si a gumei Turbo, despre care, unii copii spuneau ca ar avea SIDA injectata in ea. Tocmai trecusem de momentul penibil in care, la festivitatea in care am devenit pioniera, mi-am pierdut inelul de la cravata si-a trebuit, sub privirile strambe ale colegilor mei, sa mi-o innod. In ziua aia, mama a primit de la serviciu o camera intr-un apartament la comun si seara ne-am dus sa ducem o parte din lucruri acolo si sa-i cunoastem pe oamenii din celelalte camere cu care urma sa fim vecini de apartament. Atunci, exact in camera din colt intra ceea ce pentru copilaria mea, intruchipa o zana.
O chema Melania, era blonda, inalta si purta o rochita roz deschis, vaporoasa. M-am bucurat foarte mult cand, in zilele care au urmat si noi ne-am mutat acolo, mama s-a imprietenit cu ea, pentru ca aveam ocazia sa-mi vad zana foarte des. Chiar ii spusesem mamei ca-mi doresc o rochita roz ca a Melaniei, abandonandu-mi dorinta care ma bantuia de cateva luni, si anume de a avea o chitara.
Desi mama n-a avut bani sa-mi ia rochita roz, m-am mai consolat cand l-am vazut pe Costel, prietenul verisoarei Melaniei, care venea aproape zilnic cu verisoara Dela pe la ea, insotit de o chitara cu care canta cantece de-ale lui Alexandru Andries, care era in mare voga atunci, iar eu, desi era ora la care trebuia sa dorm, profitam ca mama era schibul doi si stateam langa usa Melaniei sa-l ascult pe Costel cum canta "seful de gara, ma priveste ciudat, de ce nu esti la ora asta in pat, spune-mi, de ce umbli, cand toti oamenii dorm, eu in locul tau zau, as fi mort de somn".
Aveam 8 ani si m-am indragostit pentru prima oara. Am scris si o poveste pentru el, se numea Costel - Regele Junglei, dar n-am avut curajul sa i-o arat. Am avut doar disperarea, la un moment dat, satula de atata dragoste neimpartasita, sa-i strecor un biletel in buzunarul de la geaca, atarnata in cuierul de langa camera mea. Pe el am scris ca stiu ca sunt doar un copil, dar il rog sa ma creada ca-l iubesc cu adevarat. Spre deosebire de mine, Melania- zana mea, nu mai era un copil, insa si ea il iubea cu adevarat pe prietenul verisoarei sale. Costel s-a distrat copios citindu-mi biletelul, insa Melania nu i-a spus niciodata cat de mult l-a iubit. Nici n-a avut timp, pentru ca Dela cu Costel i-au dat o veste, urmau sa se casatoreasca. Acest lucru a facut-o pe Melania sa se imprieteneasca cu fratele lui Costel, Petrica, in speranta ca va ramane, intr-un fel aproape de el. Petrica era un fel de Costel nereusit, uratel si care nici nu stia sa cante la chitara. Cu timpul, relatia lor a evoluat rapid spre casatorie, dupa care Melania a abandonat parul lung si usor buclat, intr-un permanent gen oaie si a renuntat si la rochita aceea roz. Zana mea cobora din vis intr-o realitate care-i stergea incet incet farmecul si senzualitatea. S-au mutat imediat intr-un apartament numai ei doi si au facut repede un copil. Eu, la fel de repede, cresteam, iar Melania se facea din ce in ce mai mica. Intr-o zi, dupa ce fusesem in vizita la ea, mama mi-a zis ca Petrica le cam trage la masea si-o si cam bate pe Melania.
Dupa cativa ani, intram cu nota mare la liceul economic, ca sa invat o meserie pe care n-am s-o practic niciodata, aceea de contabil. In sfasit, Melania, satula de batai si certuri alcoolice, a divortat. S-a mutat prin zona in care si eu cu mama primisem apartament, impreuna cu copilul ei. Nimic din ceea ce fusese o zana nu se mai regasea pe chipul ei obosit. Devenise foarte stearsa si nervoasa. Cat de nervoasa, aveam sa aflu dupa ce, in urma vanzarii apartamentului nostru, din cauza datoriilor foarte mari, aveam sa locuiesc la ea, o perioada.
Am cunoscut-o atunci cu adevarat, i-am simtit in fiecare cuvant fragilitatea si zbuciumul sufletesc, tipa foarte mult la copilul ei, care, ca orice copil, mai facea diverse traznai, desi era din fire un copil foarte ascultator.
Melania capitulase in fata vietii si viata devenise un chin, prorpiile ei decizii ingopand-o intr-o mare de incertitudini. Intr-o zi, m-a intrebat daca nu vreau sa port ceva ce ei nu-i mai vine, si m-am cutremurat cand a scos din dulap rochita ei roz de odinioara. Era atat de fericita sa mi-o dea, incat am luat-o. Am imbracat-o, implinindu-mi visul din copilarie, dar dupa cateva minute am dat-o jos si i-am dat-o inapoi spunandu-i ca nu-mi vine. N-as fi putut s-o port niciodata, doar gandul ca viata mea ar putea ajunge ca viata fostei zane, mi-a taiat respiratia. Am realizat ca a fi o zana nu inseamna intotdeauna ca-l vei intalni pe Fat-Frumos.
N-am mai vazut-o pe Melania de cativa ani, dar amintirea ei a ramas ca un tablou al unei femei frumoase, de pe peretele unui hol lung, unde aceeasi femeie, dar de nerecunoscut, spala intr-una pe jos, in speranta ca va pastra curat ultimul lucru pe care i l-a lasat trecerea vremii, un coridor.