Kala

Oasele se-mparteau pe morminte, aproape toti oamenii murisera si-afara ningea. Scarile erau inca impietrite si casa se ridica amenintator spre vazduh. Un vant rece si ironic zbura peste zapada afumata, zbierand in soapta:
-Cine e acolo...?
Copacii-i raspundeau rasucindu-se si rascolind cu radacinile lor pamantul desangerat proaspat:
-Acolo e cineva....
Cineva care-si sorbea-n degete o farama de fulg, cineva cu ochii mari, incovoiati si dezveliti, cu ochii roz-albastri si gri si-n care vina pentru prapastia timpului convietuia intr-un zadar fabulos. Vantul ii dadea tarcoale ca un caine cu 3 picioare, ii musca suvitele cu lasitatea unui dusman ascuns si o trezea invinetindu-i buzele:
-Kalaaa...
Iar ea se prefacea ca sadeste flori in zapada si chiar sadea flori in zapada si se gadea alunecand in propriul ei mers la nemurire si la Icsy Grec, care murise privind cerul care-i spunea sa vina sus. Kala nu se mai gandea apoi la nimeni si-apoi, brusc, se gandea din nou la Icsy Grec care murise asteptand-o pe ea si realiza ca daca nu astepti niciodata pe nimeni, nu mori niciodata. Ea a zis ca intr-o zi se va intoarce si s-a-ntors si-acum planteaza viata-n pamant ca mai apoi, sa plece din nou.
-Kalaaa.., spunea vantul si Kala arunca cu zapada in el. Cine n-o iubea pe Kala? Nimeni, desi lumea si tot restul ei aveau impresia ca fara ea, nu stiau ce sa faca. Oile nu stiau sa pasca, oamenii nu stiau sa-nvie si copiii sa se nasca. Iar Kala-si indoia mainile la spate si spunea:
-In ce mana e?
-Dreapta!
-Nu e.
-Stanga!
-Nu e.
-Dar unde e?
-Ce?
Elefantii plecau innecati in plans.Soarele se izbea de ei incercand sa arunce-n Kala cu firmituri de lumina, iar Kala privea in urma lor, falsificandu-si emotiile. "Cand nu stii ce cauti, nu ghici." gandi Kala, smucindu-se din univers.
Mergea Kala printre morminte ca sabia prin adormiti si simtea ca nerozia si nemernicia nu au limite. Simtea ca dorul nu e nesfarsit si ca oamenii n-au asteptat-o indeajuns. Nelinistea lor i-a facut sa se omoare intre ei, lasand in urma lor vantul, consecinta a miscarilor aducatoare de sfarsit, iar vantul isi taia venele suieratoare si delira. Se zdrobea in ochii albastri si roz si gri si ii striga pe nume:
-Kalaaaa...Kali-Kwa, Katta-Kalla, topeste-te. Arunca-ti buzele pe spatele meu, te voi aduce aici mai devreme, in timp, cand ei nu vor fi murit inca.
-Dar ei m-au intrebat, grai Kala, scapandu-si glasul printre dinti, lor le-am zis ca ma intorc. Lor le-am spus ca plec doar o clipa si nu mi-au dat ragaz. S-au aruncat in tamaduirea sabiilor si-au zambit la gandul ca eu raman singura. M-au parasit. I-am intrebat in ce mana si ei au crezut ca asta era intrebarea. Si-acum am ramas aici, cu o intrebare nepusa si un rapsuns nedat. Lor sa le plang acum sfarsitul? Cand am deja alta viata de sadit?
Pe Kala nimeni n-o va mai astepta o perioada, acum fericirea statea cuminte la picioarele ei si torcea ca o pisica de plus cu baterii. Icsy Grec murise gandindu-se la degetele de la picioarele Kalei, la momentul in care ea-l mangaiase cu ele pe urechea uitata-n iarba. Kala stia exact la ce s-a gandit Icsy Grec atunci cand a murit, si stranutand tendentios isi spuse ca el trebuia sa moara, dar cu alt gand in cap. Se sterse pe maini de pamant de limba aspra a zapezii si se pregati de plecare. Florile plantate mancau furnici iar Kala stia ca atunci cand se va intoarce ele vor fi deja crescute, deja mari, ele vor fi oameni, pentru care asteptarea nu va fi un lucru atat de zadarnic si distrugator. Pleca reinventand o poteca in zapada cea mereu noua si stralucitoare, ca argintul cuminte si lin. Casa ramase in urma ei cascandu-si ferestrele mari spre drum, iar vantul se prabusi-n spasme, explodand sacadat:
-Kalaaaa....

Oldie but goldie

Animal mood

Ol si vrejul de paianjez

La psiholog

O ceata isterica plana printre copaci, iar Dumnezeu parea a se juca cu robinetul, mai picura putin, se mai oprea. Pe fotoliul din camera de zi, Ol isi hipnotiza sireturile de la bocanci sa se-nnoade singure, bolborosea in barba, lasandu-si un firicel de saliva sa-i susure printre firele scurte de par de pe fata. In prag, ariciul Sea privea manios: "ai de gand sa-i dam odata bataie? ai programarea la 5!" Intrerupt din ritual, Ol isi scutura picioarele si azvarlindu-si bocancii, iesi val-vartej pe usa si o lua la goana pe scari. Ariciul Sea il urma stupefiat si abia cand au ajuns in strada, Ol isi aranja hainele si porni molcom la drum, mestecandu-si cu nesat buza de sus.
La cabinet, era o liniste ca dupa razboi, ba chiar si fum era, de la o tigara aproape moarta, care zacea contorsionata intr-o scrumiera din sala de asteptare.
-Stai ma, dementule! tipa ariciul Sea.
-Nu ma opri! Nu-i nimeni inauntru! zise Ol si apasa clanta usii de la camera de terapie.
Doctorul, obisnuit si cu pacienti mai nasoi, il invita pe Ol sa ia loc pe canapea, dar nu pe partea dreapta a ei, caci tocmai facuse pe el pacientul de dinainte si era ud.
-Spune, fiule, cu ce te pot ajuta?
-Parca-ti fi preot!
Sunt de fapt. Psihologia o practic in timpul liber. Sunt si instalator, chiar, dar numai in week-enduri, asa ca daca ti se sparge vreo teava..
-A,nu, mersi. Acum am venit sa ma ajutati sa-mi transform furia in altceva. Cum sa va spun? Cand dau drumul la televizor, ma enervez, cand il opresc, ma enervez ca platesc cablu, cand platesc cablul, trebuie sa platesc si internetul, si ma enervez.Ma enervez.
-Da, da! zise ariciul Sea. Si vine acasa nervos si iar da drumul la televizor. Da pe Taraf Tv si ma bate! Dup-aia ii pare rau si iar se enerveaza.
-Va bateti ariciul domnule...?
-Ol. Ei, nu-l bat, nu stie el ce-i aia bataie.
-Si ce-i aia bataie, mai schitzofrenicule?zbiera ariciul.
-Va rog sa va potoliti. Pe mine nu ma cheama Mircea Radu sa incerc sa va impac, spuse doctor- preot-instalatorul. Eu vreau sa stiu, dom'le, ai incercat sa te mai rogi din cand in cand?
-Domnule doctor, va spun sincer. Eu ma rog. Dar, no offense, e degeaba, cablul tot trebuie sa-l platesc. Si dac-ar fi doar de bani, ar fi rezonabil, dar stiti cum e, treburile astea se adauga la altele. Ba covorasul din baie se murdareste prea repede, ba cumpar lasagna instant si-mi iese ghiveci de tuberoze, ba se dileste nevasta-mea sa ma sune la 12 noaptea din Japonia sa ma intrebe daca ma supar daca se duce la strand. Maruntisuri, stiu! Dar cand se aduna...
-Acuma, doamne, iarta-ma, spuse doctor-preot-instalatorul. Da' ai incercat si tu sa faci yoga?
- Nuuu, yoga face ariciul. N-am ajuns atat de rau sa-l imit.
-Bai, praf in ochi, se ataca ariciul Sea. Doctorul are bunul simt sa nu te intrebe de ce nu-ti iei o slujba.
-De baut te-ai apucat, fiule?
-Nu pot. Nu ca n-as vrea.
-Dar cafea bei, nu-i asa?
-Nu beau cafea. Ii fac doar ariciului in zilele in care-mi da in carti. Nici nu fumez. Adica, m-am lasat.
-Da, dom'doctor. De cand s-a lasat de fumat, parc-a luat-o razna.
-Ol, poate iti doresti un copil..
-N-am arici? Pentru ce mi-as dori ceva asemanator?
-Uite ce zic eu. Iti dau o reteta, ai aici Xanax, si niste Calmepam, iei si vitamina C, just in case, seara , inainte de culcare. Peste o luna, vii din nou la mine, si vedem atunci ce si cum. Meanwhile, treci pe la mine la Sf. Anton, ca am acolo retetaru pentru compensate. ok?
-Multumesc, dom'doctor. Cred ca o sa fie bine, o scoatem noi la capat intr-un final. Sa renunt la cablu? Ce ziceti?
-Nu renunta, da si tu pe MTV2, relaxeaza-te si lasa-l dracului de covor din baie ca doar nu ne-am nascut cu covor in baie si cu vopsea lavabila pe pereti. Si, nu uita! Daca auzi ca picura de undeva...
-Da, chiar, dom'doctor. Ce ploua afara!
-Nu, nu afara! Stii tu..a, si incalta-te.
-Da, da, ma duc sa ma incalt.
-Nu te incalta cand ajungi!
-Nu acum. Ma-ncalt cand ajung.

Capcaunelul Roz

Mario Bastardino nu este unul dintre acei capcauni tipici, grosolani si pantecosi, asa cum vedem in cartile pentru copii, cu doua capete si doua guri despre care se crede ca mananca oameni. Nu este genul de bruta carnivora cu haine soioase, patate de sange si grasime, care scoate ragete fioroase capabile sa sperie cea mai indepartata molusca. Nuuu, nici pe departe. Dimpotriva, Mario e genul de capcaun rasat, deosebit de elegant, cu capul poate putin cam mare, disproportionat de restul corpului fragil, dar intotdeauna asortat in imbracaminte. Toti cei din neamul bastardinilor sunt aristocrati, originari din peninsula Iberica, care au plecat acum patru veacuri din tinuturile natale si s-au imprastiat in cele patru zari.
In ziua cand implini 25 de ani, pe Mario incepuse sa-l macine un gand straniu. Stia care este menirea lui inca de cand se nascuse, stia la fel de bine ca se straduise din rasputeri sa-si indeplineasca misiunea atat timp cat a trait si va mai avea de trait. El locuia in mintea oamenilor. Treaba lui era sa vegheze asupra ei, era un fel de paznic al gandurilor omului in mintea caruia salasluia. Rolul principal al capcaunului roz era sa manance angoasele mintii bolnavicioase. Pentru ca Mario este un baiat extrem de sofisticat, consecinta a unui mediu social instarit si a unei educatii rafinate, el este un impatimit al lucrurilor frumoase mai mult decat isi poate imagina cineva. De multe ori se dovedeste de o frivolitate vinovata, parcurge kilometri intregi ca sa-si cumpere incaltaminte de calitate, isi schimba hainele de doua sau trei ori pe zi, devoreaza revistele de moda, are gusturi alese. Adora muzica buna, filmele de calitate, arta si frumosul intr-un cuvant. Toate aceste calitati, mostenite din neamul bastardinilor sau dobandite si educate pe parcurs, nu l-au facut decat sa-l ajute in a-si urma calea, de multe ori anevoioasa.
Mario trebuie sa stie exact cand sa scuture cu putere daca observa anomalii comportamentale in mintea celui pe care o vegheaza. Trebuie sa haleasca cu nesat gandurile negre si tenebrele, dar cel mai important este sa ajute, sa nu uite ca o minte nu trebuie sa-si piarda libertatea. Mario a avut abilitatea sa insufle omului in mintea caruia a trait ca importante nu sunt cifrele, pentru ca oamenilor mari le plac cifrele indiscutabil. Ei cand vorbesc despre un prieten nu vor intreba niciodata ce sunet are glasul lui sau daca face colectie de fluturi. Nu, acestia intreaba de regula cati ani are, cati frati are sau cate kilograme cantareste. Mario a reusit performanta, unica intr-un fel in randul familiei sale, de a-i face pe oameni sa spuna atunci cand vad o casa nu cate parale face ci ca este construita din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu porumbei pe acoperis.
Dar marea temere a lui Mario abia incoltise. Ii e frica de propria minte, ii era teama ca pe masura ce trec zilele sa nu-si piarda libertatea de intelegere, ca nu va ramane el insusi in ceea ce crede si gandeste. Ii e frica de faptul ca el, paznicul, va uita ce are de pazit. ocheanul colorat al lucrurilor fara de care un om cu mintea stralucitoare nu ar putea trai.


scris de Pantera, o gasiti in blogroll:))

Melania

Era epoca tortului de inghetata cu visine, la 25 de lei si a gumei Turbo, despre care, unii copii spuneau ca ar avea SIDA injectata in ea. Tocmai trecusem de momentul penibil in care, la festivitatea in care am devenit pioniera, mi-am pierdut inelul de la cravata si-a trebuit, sub privirile strambe ale colegilor mei, sa mi-o innod. In ziua aia, mama a primit de la serviciu o camera intr-un apartament la comun si seara ne-am dus sa ducem o parte din lucruri acolo si sa-i cunoastem pe oamenii din celelalte camere cu care urma sa fim vecini de apartament. Atunci, exact in camera din colt intra ceea ce pentru copilaria mea, intruchipa o zana.
O chema Melania, era blonda, inalta si purta o rochita roz deschis, vaporoasa. M-am bucurat foarte mult cand, in zilele care au urmat si noi ne-am mutat acolo, mama s-a imprietenit cu ea, pentru ca aveam ocazia sa-mi vad zana foarte des. Chiar ii spusesem mamei ca-mi doresc o rochita roz ca a Melaniei, abandonandu-mi dorinta care ma bantuia de cateva luni, si anume de a avea o chitara.
Desi mama n-a avut bani sa-mi ia rochita roz, m-am mai consolat cand l-am vazut pe Costel, prietenul verisoarei Melaniei, care venea aproape zilnic cu verisoara Dela pe la ea, insotit de o chitara cu care canta cantece de-ale lui Alexandru Andries, care era in mare voga atunci, iar eu, desi era ora la care trebuia sa dorm, profitam ca mama era schibul doi si stateam langa usa Melaniei sa-l ascult pe Costel cum canta "seful de gara, ma priveste ciudat, de ce nu esti la ora asta in pat, spune-mi, de ce umbli, cand toti oamenii dorm, eu in locul tau zau, as fi mort de somn".
Aveam 8 ani si m-am indragostit pentru prima oara. Am scris si o poveste pentru el, se numea Costel - Regele Junglei, dar n-am avut curajul sa i-o arat. Am avut doar disperarea, la un moment dat, satula de atata dragoste neimpartasita, sa-i strecor un biletel in buzunarul de la geaca, atarnata in cuierul de langa camera mea. Pe el am scris ca stiu ca sunt doar un copil, dar il rog sa ma creada ca-l iubesc cu adevarat. Spre deosebire de mine, Melania- zana mea, nu mai era un copil, insa si ea il iubea cu adevarat pe prietenul verisoarei sale. Costel s-a distrat copios citindu-mi biletelul, insa Melania nu i-a spus niciodata cat de mult l-a iubit. Nici n-a avut timp, pentru ca Dela cu Costel i-au dat o veste, urmau sa se casatoreasca. Acest lucru a facut-o pe Melania sa se imprieteneasca cu fratele lui Costel, Petrica, in speranta ca va ramane, intr-un fel aproape de el. Petrica era un fel de Costel nereusit, uratel si care nici nu stia sa cante la chitara. Cu timpul, relatia lor a evoluat rapid spre casatorie, dupa care Melania a abandonat parul lung si usor buclat, intr-un permanent gen oaie si a renuntat si la rochita aceea roz. Zana mea cobora din vis intr-o realitate care-i stergea incet incet farmecul si senzualitatea. S-au mutat imediat intr-un apartament numai ei doi si au facut repede un copil. Eu, la fel de repede, cresteam, iar Melania se facea din ce in ce mai mica. Intr-o zi, dupa ce fusesem in vizita la ea, mama mi-a zis ca Petrica le cam trage la masea si-o si cam bate pe Melania.
Dupa cativa ani, intram cu nota mare la liceul economic, ca sa invat o meserie pe care n-am s-o practic niciodata, aceea de contabil. In sfasit, Melania, satula de batai si certuri alcoolice, a divortat. S-a mutat prin zona in care si eu cu mama primisem apartament, impreuna cu copilul ei. Nimic din ceea ce fusese o zana nu se mai regasea pe chipul ei obosit. Devenise foarte stearsa si nervoasa. Cat de nervoasa, aveam sa aflu dupa ce, in urma vanzarii apartamentului nostru, din cauza datoriilor foarte mari, aveam sa locuiesc la ea, o perioada.
Am cunoscut-o atunci cu adevarat, i-am simtit in fiecare cuvant fragilitatea si zbuciumul sufletesc, tipa foarte mult la copilul ei, care, ca orice copil, mai facea diverse traznai, desi era din fire un copil foarte ascultator.
Melania capitulase in fata vietii si viata devenise un chin, prorpiile ei decizii ingopand-o intr-o mare de incertitudini. Intr-o zi, m-a intrebat daca nu vreau sa port ceva ce ei nu-i mai vine, si m-am cutremurat cand a scos din dulap rochita ei roz de odinioara. Era atat de fericita sa mi-o dea, incat am luat-o. Am imbracat-o, implinindu-mi visul din copilarie, dar dupa cateva minute am dat-o jos si i-am dat-o inapoi spunandu-i ca nu-mi vine. N-as fi putut s-o port niciodata, doar gandul ca viata mea ar putea ajunge ca viata fostei zane, mi-a taiat respiratia. Am realizat ca a fi o zana nu inseamna intotdeauna ca-l vei intalni pe Fat-Frumos.
N-am mai vazut-o pe Melania de cativa ani, dar amintirea ei a ramas ca un tablou al unei femei frumoase, de pe peretele unui hol lung, unde aceeasi femeie, dar de nerecunoscut, spala intr-una pe jos, in speranta ca va pastra curat ultimul lucru pe care i l-a lasat trecerea vremii, un coridor.