Melania

Era epoca tortului de inghetata cu visine, la 25 de lei si a gumei Turbo, despre care, unii copii spuneau ca ar avea SIDA injectata in ea. Tocmai trecusem de momentul penibil in care, la festivitatea in care am devenit pioniera, mi-am pierdut inelul de la cravata si-a trebuit, sub privirile strambe ale colegilor mei, sa mi-o innod. In ziua aia, mama a primit de la serviciu o camera intr-un apartament la comun si seara ne-am dus sa ducem o parte din lucruri acolo si sa-i cunoastem pe oamenii din celelalte camere cu care urma sa fim vecini de apartament. Atunci, exact in camera din colt intra ceea ce pentru copilaria mea, intruchipa o zana.
O chema Melania, era blonda, inalta si purta o rochita roz deschis, vaporoasa. M-am bucurat foarte mult cand, in zilele care au urmat si noi ne-am mutat acolo, mama s-a imprietenit cu ea, pentru ca aveam ocazia sa-mi vad zana foarte des. Chiar ii spusesem mamei ca-mi doresc o rochita roz ca a Melaniei, abandonandu-mi dorinta care ma bantuia de cateva luni, si anume de a avea o chitara.
Desi mama n-a avut bani sa-mi ia rochita roz, m-am mai consolat cand l-am vazut pe Costel, prietenul verisoarei Melaniei, care venea aproape zilnic cu verisoara Dela pe la ea, insotit de o chitara cu care canta cantece de-ale lui Alexandru Andries, care era in mare voga atunci, iar eu, desi era ora la care trebuia sa dorm, profitam ca mama era schibul doi si stateam langa usa Melaniei sa-l ascult pe Costel cum canta "seful de gara, ma priveste ciudat, de ce nu esti la ora asta in pat, spune-mi, de ce umbli, cand toti oamenii dorm, eu in locul tau zau, as fi mort de somn".
Aveam 8 ani si m-am indragostit pentru prima oara. Am scris si o poveste pentru el, se numea Costel - Regele Junglei, dar n-am avut curajul sa i-o arat. Am avut doar disperarea, la un moment dat, satula de atata dragoste neimpartasita, sa-i strecor un biletel in buzunarul de la geaca, atarnata in cuierul de langa camera mea. Pe el am scris ca stiu ca sunt doar un copil, dar il rog sa ma creada ca-l iubesc cu adevarat. Spre deosebire de mine, Melania- zana mea, nu mai era un copil, insa si ea il iubea cu adevarat pe prietenul verisoarei sale. Costel s-a distrat copios citindu-mi biletelul, insa Melania nu i-a spus niciodata cat de mult l-a iubit. Nici n-a avut timp, pentru ca Dela cu Costel i-au dat o veste, urmau sa se casatoreasca. Acest lucru a facut-o pe Melania sa se imprieteneasca cu fratele lui Costel, Petrica, in speranta ca va ramane, intr-un fel aproape de el. Petrica era un fel de Costel nereusit, uratel si care nici nu stia sa cante la chitara. Cu timpul, relatia lor a evoluat rapid spre casatorie, dupa care Melania a abandonat parul lung si usor buclat, intr-un permanent gen oaie si a renuntat si la rochita aceea roz. Zana mea cobora din vis intr-o realitate care-i stergea incet incet farmecul si senzualitatea. S-au mutat imediat intr-un apartament numai ei doi si au facut repede un copil. Eu, la fel de repede, cresteam, iar Melania se facea din ce in ce mai mica. Intr-o zi, dupa ce fusesem in vizita la ea, mama mi-a zis ca Petrica le cam trage la masea si-o si cam bate pe Melania.
Dupa cativa ani, intram cu nota mare la liceul economic, ca sa invat o meserie pe care n-am s-o practic niciodata, aceea de contabil. In sfasit, Melania, satula de batai si certuri alcoolice, a divortat. S-a mutat prin zona in care si eu cu mama primisem apartament, impreuna cu copilul ei. Nimic din ceea ce fusese o zana nu se mai regasea pe chipul ei obosit. Devenise foarte stearsa si nervoasa. Cat de nervoasa, aveam sa aflu dupa ce, in urma vanzarii apartamentului nostru, din cauza datoriilor foarte mari, aveam sa locuiesc la ea, o perioada.
Am cunoscut-o atunci cu adevarat, i-am simtit in fiecare cuvant fragilitatea si zbuciumul sufletesc, tipa foarte mult la copilul ei, care, ca orice copil, mai facea diverse traznai, desi era din fire un copil foarte ascultator.
Melania capitulase in fata vietii si viata devenise un chin, prorpiile ei decizii ingopand-o intr-o mare de incertitudini. Intr-o zi, m-a intrebat daca nu vreau sa port ceva ce ei nu-i mai vine, si m-am cutremurat cand a scos din dulap rochita ei roz de odinioara. Era atat de fericita sa mi-o dea, incat am luat-o. Am imbracat-o, implinindu-mi visul din copilarie, dar dupa cateva minute am dat-o jos si i-am dat-o inapoi spunandu-i ca nu-mi vine. N-as fi putut s-o port niciodata, doar gandul ca viata mea ar putea ajunge ca viata fostei zane, mi-a taiat respiratia. Am realizat ca a fi o zana nu inseamna intotdeauna ca-l vei intalni pe Fat-Frumos.
N-am mai vazut-o pe Melania de cativa ani, dar amintirea ei a ramas ca un tablou al unei femei frumoase, de pe peretele unui hol lung, unde aceeasi femeie, dar de nerecunoscut, spala intr-una pe jos, in speranta ca va pastra curat ultimul lucru pe care i l-a lasat trecerea vremii, un coridor.