Tren de Craciun

"Am decis, stiu ca e o nebunie, sunt in gara, vantul imi urla in tample si n-am bani de bilet." gandi Shao, si se aseza strain pe lespezile reci care lunecau inspre sina de tren lustruita de ger. In gara traia frigul absolut imbratinsand-se cu punctele de plecare, nascand destinatii, sprijinindu-se de balustrade, muscand din cainii treji si vocea care anunta sosirea scrijelea in aer, aducandu-i aminte de mecanismul abisal al mamei lui, al pantecelui ei strafulgerat de vise. Mainile lui Shao se mangaiau una pe alta, si asprimea lor purta temerile ca pe trofee de vanatoare, era Craciunul si Craciunul il durea mai personal si mai apasat decat alte lucruri.
Nu-si luase nici un bagaj cu el, pentru ca bagajele nu fac decat sa-l lege, sa-l indoaie, sa-l faca sa se tarasca, unde pleca n-avea nevoie de bagaje, pentru ca nu vroia sa ajunga undeva, ci doar sa mearga cu trenul. Pe Shao, mama lui il astepta cu inima mica, chircita in causul palmelor, il astepta ca pe un decedat, atunci cand moartea nu inseamna decat o amagire, o iluzie, dar Shao nu vrea sa se duca la ea, nu vrea sa planga si sa se inmoaie, vrea sa se urce-n tren si sa piarda orice definitie si orice experienta de viata.
Un tren se strecura incet prin ceata smaltuita si o sparse cu un suierat de cucuvea nevie. Opri la picioarele lui si din vagon se rasturnara 3 trepte sclipicioase. "Este trenul singuratatii" isi spuse Shao, recunoscandu-si propria raceala in minte. Isi tinu respiratia si navali inauntru cu un icnet de animal scobit de suflet. Luminile aproape sculptate in bezna palpaiau intr-un zgomot surd de batranete, era un tren care cedase psihic, un tren gol si fara aer, un tren care mergea dormind la infinit pe sinele soioase, in care Shao incerca sa-si gaseasca un loc doar al lui. Se strecura ca un hibrid in gura unui compartiment infometat si se aseza pe locul cel mai bun, bucurandu-se repede si sincer de noaptea din geam, care isi lipise intunericul peste tot ca pe o folie neagra, etansa.
Trenul porni si calmul sacadat al rotilor incepu sa intre in capul prea plin si greu al lui Shao. El scoase din buzunar hartia mototolita si sterse cu ea geamul, apoi se uita la ea ca la un lucru nearuncat la timp, pe care, acum, e prea tarziu sa-l mai arunce. Era o scrisoare pentru Mos Craciun, in care ii spunea ca anul asta nu-i mai cere nimic pentru el, isi dorea doar ca Mos Craciun sa se insoare si sa nu mai escaladeze hornurile bantuind oamenii cu cerinte nesfarsite. Shao se simtea bine, era in sfarsit atat de dezarmat, incat si-a dat seama ca daca nu-ti doresti nimic, oricum primesti ceva, si incet incet incepu sa-si devina prieten si o buna companie pentru un drum lung de o noapte.
Un loc atat de strain capata foarte repede o natura personala, se crease in compartiment o intimitate aproape milimetric de exacta si dreapta, insa brusc, caldura care se adunase iesi tipand prin usa care se deschise larg.
-Biletul, va rog!
Controlorul avea ochii atat de mici incat parea o cartita proasta si oarba, mana intinsa incerca sa-si faca datoria impotriva vointei ei si Shao, dupa un minut de analiza, se uita zambind la omul din fata lui si-i spuse:
-Maaaai, tu esti un gandac!
-Poftim?
-Fii gandac!
Controlorul disparu si-n locul lui aparu un gandac maro lustruit ca un pantof de circ.
-Biletul, va rog! ii spuse gandacul lui Shao, dar cu o voce de 20 de ori mai mica.
-Gandacule, asculta, ce poti face tu daca eu n-am bilet? Ca n-am bilet.
-Te dau jos la prima statie.
-Cum?
Gandacul se gandi o clipa si spuse:
-Chiar n-ai bilet? De ce n-ai bilet?
-Pentru ca biletele se dau cand mergi undeva, eu nu merg nicaieri, anume. Eu doar merg. Iar tu mergi cu mine, daca vrei, poti sa stai aici, uite colea, in fata mea, pe scaunul de vis-a-vis.
-Si ce sa facem? Sa stam asa..?
-Dar nu e nimic de facut, oamenii cand n-au nimic de facut, tot fac ceva, asta e greseala. Mai bine stai aici cu mine si ne uitam unul la altul pana adormim.
-Stau.
Shao isi sprijini fata in mana stanga, se incolaci in scaun si gandacul se urca pe el, si poposi pe genunchi apoi atipi.
Noaptea se risipea intr-un pseudo-rasarit de zi, scoasa parca dintr-un cazan cu aburi zdrentarosi, iar Shao se gandi la Mos Craciun, si se simti vinovat pentru toata copilaria lui egoista si zgomotoasa, isi dadu seama ca emotiile lui au disparut si-n locul lor tocmai se muta o maimutza proaspata si infometata de viata. Atunci isi plezni mana peste genunchi facand din gandac o imagine 2D si-si zbura vorbele afara din gura:
-Asta-i ma!
Cobora din tren si se uita la gara de unde plecase ca la albia unui rau peste care timpul pare a nu schimba niciodata nimic. Zambi asfintindu-si picioarele-n asfalt si trase de manerul constiintei sunand semnalul de alarma:
-La bulivar, birjar!

Talking hands (ep.1-4)

Testamentul mainilor

Era aproape seara si aerul raspandea un iz de diamant. Usa masinii de spalat plangea in sanul ariciului Sea, pregatit pentru decolare, si Ol, dandu-l inauntru sa incapa si el, o-nchise si stinse lumina. Procesul dura un ceas, centrifugarea le dadu un sentiment pe jumatate corupt. Putea fi un hobby, daca nu l-ar fi luat in serios.
Dupa cafeaua de seara, Ol prinse ariciului picioarele si-ncepu eterna poveste despre o Ileana, care pana la urma...si-aici era baiul, pana la urma nu stia cum s-a terminat. Uneori facea o nunta de trei zile, alteori se sinucidea lasand in urma ei un barbat usurat. Norii de pe tavan, stersi la gura, incepeau sa discute aprins, camera punea intrebari anxioase, iar Ol cu ariciul Sea incercuiau variantele de raspuns si se bucurau. A minti cu seninatate e un act inteligent, sclipirile imaginatiei trebuie sa para firesti, si imposibil de intors pe-o parte, oricare ar fi aia, trebuie ca minciuna sa fie o sfera atat de lustruita, incat sa fie practic incapabil oricine de-a o apuca cu mana. Ol nu stia asta, ariciul Sea doar. Ultima oara cand i-a bagat mana sub fusta, ea nu l-a mai palmuit, a dat doar capul pe spate, oftand ingrozitor.
"Mainile astea ale mele...", ariciul Sea-l privea stand cu mainile suflecate de lumina centrala. "Cum taie ele gatii gainilor si dup-aia innopteaza in baza ochilor inlacrimati, ochi care, de fapt, le plang de mila, lor, mainilor, care fac, dar nu par a fi facute, nu par deloc savarsitoare, uneori nici macar doua nu par, sunt una si-aceeasi, dar fata-spate, calarindu-se la nesfarsit pe grumazul fostei zane de cabaret. Mainile care-si ignora blestemele cuvenite, maini din scoarta de copac, tunse de vreme, de aspru, de vini convulsive, mai mult decat consecutive, si ma fac sa-mi plec fata spre pamantul ereditar, dar jur ca voi deveni independent, ma voi spala de ele, le voi injosi, atarnandu-le-n cui, la stanga si dreapta Tatalui."
De sub pat, ariciul se tinea strans sa nu-l buseasca rasul. "Si viata mea, dupa ele, eu merg in urma lor, eu, Ol, golit de zece degete indemanate, care-mi scot ficatii, plamanii, creierii, inimile, fac lego cu ele, le-mpaiaza pe dinauntrul meu, ca sa ma ridic nervos de pe orice, ca sa le-mping in fata, sa le dau branci peste sufletul meu sobru, ca mainile sa stranga tot, tare, fara scapari de tensiune, si eu, cu gura plina de bojoci, sa tac, sa tac, sa."
Norii erau deja risipiti, pe tavan, o singura stea cu carnet rosu, fila. Ol incepu a continua, mainile in expectativa pe trunchiurile genunchilor se-ndesau ca intr-o piua, lacrimile tasnite dusuiau acleasi proaste maini, inflorindu-le vulgar, dulcile lacrimi ale constiintei, singura capabila sa le puna-n practica, cu nerusinarea inevitabila a unui om preocupat exclusiv de el insusi, care si-a mai acordat un ragaz, o morala, o cearta, o moarte, repartizand responsabilitatile, reorganizand pedepsele pe diferite sectoare de gravitate a faptelor, si-n cazul lui Ol, mainile erau cele mai sfruntate minciuni de care fusese acuzat si de care ajunsese sa se acuze.
"Dac-as putea sa schimb ceva, tot cu mainile ar trebui s-o fac, si e firesc, ele au facut ceva ce trebuie sa desfaca, pentru ca eu sa redevin omul pe care am nevoia sa-l traiesc, altfel nu-mi ramane decat calea pustiitatii si gandul nisipului etern in care ar fi prea devreme sa ma intorc, poate si numai din cauza ca mai am cateva capre negre de mancat si poate am sa-ncerc direct sa musc din ele, fara sa-mi mai patez cele doua membre pe care le judec acum. As, visez...Imi visez viata, sacrificand o seara care ar fi putut sa fie asa cum visez eu acum, sa opresc, oare, aici, e suficient un sfert de ora, atat? Cand stateam in genunchi mult mai mult, cand eram desigur, mult mai curat...Mama, ce dor mi-e de tine..."
Adormit stramb, sui, inestetic, nu-ti venea sa-l compatimesti, Ol cel gol, scos din mintile tuturor, doar ariciul Sea, vazandu-l inert, izbucni intr-un scuipat brutal, si, tavalindu-se pe jos, se tinea de burta, rugandu-se sa nu moara de ras. Razand, incepu si el sa cada in vis, dandu-si ultima suflare constientizata a zilei intr-un murmur ranjit: "Si mi mi-e dor de tine, mama..."

Dezgurs

Noxi

Noxi statea, se asezase pe banca chiar daca ea era uda, dar se asezase ca sa se autostimuleze, sa se simta ca un catzelus, asa trebuia sa fie cand Mexi o sa apara, sa-l vada tremurand si sa se simta vinovata ca l-a lasat acolo, sa astepte ca un bou ce e. Baltoaca de pe banca ii intra repede in pantaloni si fundul lui se simti inundat si rece. Se scufunda intr-o placere compromitatoare aproape la fel de perversa ca relatia dintre el si Mexi. Azi se decisese sa incerce tot posibilul s-o faca sa-l paraseasca. Isi dorea disperat ca azi, ea sa vina si sa recunoasca ca are o relatie cu altcineva si ca relatia asta a devenit serioasa, sa ii spuna ca ii pare rau si ca nu vrea sa-i rupa inima, iar el, va plange de bucurie, afisand insa o figura distrusa si-i va spune cu glasul stins si grav ca intelege foarte bine situatia si ca el vrea doar sa o vada pe ea fericita si ca nu va sta in calea fericirii ei. Cum se gandea el la asta, incepu sa planga, emotionat de el insusi si fericit ca aceasta relatie de cacat s-ar putea incheia
cu el stand nobil si aratandu-i ei ca a iubit-o pana la capat. Macar sa-i dovedeasca asta, daca ea tot ar fi pe cale sa-l paraseasca, chiar daca el n-a iubit-o niciodata si nici n-ar vrea s-o iubeasca. E sigur ca Mexi il inseala, a urmarit-o de cateva ori sperand sa fie asa si a avut cat de cat unele indicii. A vazut-o cu un coleg de-al ei, de doua ori, se dusese in pauza de masa cu el la un fast-food si Noxi a privit-o din magazinul de vis-a-vis si ii vorbea in minte, colegului ei, spunandu-i : hai, ma, boule, acum e sansa ta, fa-o si tu sa rada si-n timp ce ea rade, ia-i dracului mana in mana ta si apoi mai spune-i un banc si inca unul, fa-o daca nu sa se indragosteasca de tine, macar sa moara de ras, ia-mi-o de pe cap, ca simt ca cedez psihic. Dar colegul lui Mexi a fost bou pana la capat, si nu a facut nimic din toate astea, insa Noxi spera ca in zilele in care n-a urmarit-o, intre ei doi sa se fi infiripat in pana lui ceva ceva acolo. Se gandi ca nu se poate sa nu fie ceva, ca totusi mai sunt si barbati carora le plac femeile cu sanii mici si cu fundu mare, mai ales ca Mexi are si un stil de a privi atunci cand vorbeste cu cineva, foarte intim si degajat, si si fumeaza, asta o face mai usor de abordat si vorbeste mult, trebuie sa-i placa dobitocului de ea, chiar si daca sa zicem ca e insurat, ce, strica sa ai o amanta dezinvolta? Oricum ar fi, trebuie sa fie ceva, daca nu e, pana la urma, Noxi nici nu vrea sa se gadeasca cum ar putea-o incheia cu Mexi, pana una alta ca s-o incurajeze, de fiecare data cand ea vroia sa faca sex, el ii spunea ca crede ca nu e bine sa se dezbrace de tot ca e frig in casa, si ar putea sa raceasca. Ea nici macar nu ridica spranceana cand auzea asta, pur si simplu accepta si-asa si era fericita, lua-oar dracu.
Noxi isi simti gandurile gaurite de sunetul tocurilor in asfalt, Mexi ajunse si ea, si se apropia de el oarecum grabita.
- Ce faci? Stai de mult aici?
-Stau, cum dracu sa nu stau..
-Ti-am zis de-atatea ori sa nu vii cu jumatate de ora mai devreme decat am stabilit noi. Nu te-nteleg, daca chiar vrei sa ma faci sa ma simt prost ca ma astepti, mai bine zi-mi sincer, si vin mai tarziu decat trebuie, nu trebuie sa vii tu mai devreme.
- Nu vreau asta, nu fi tampita! Mai bine zi-mi cum a fost la serviciu.
-Aoleu! Ai facut pe tine sau ce..?
-Nu, m-am asezat in balta pe banca, din greseala si nu m-am mai ridicat.
Mexi incepu sa-i faca capu bucatele cu ce-a facut ea la serviciu si ce aiurea e cand muncesti si-n locul altora si ca sindicatul lor nu vrea nu stiu ce sa le dea si alte bla-bla-uri, iar Noxi incerca din rasputeri sa-si aduca aminte cum il cheama pe colegul ala cu care ea ia masa ca sa poata aduce vorba despre el.
- Da, voi de ce nu faceti niciodata team-buildinguri? o intreba Noxi. Ai putea sa te duci si tu cu colegii tai in excursii, poate ati rezolva mai bine unele probleme.
-Dar se fac draga, da' ce-s cretina sa ma duc? Nu e deajuns cat stau cu ei? Asta mai imi trebuie mie, sa-mi compromit si peisajele de munte sau mare cu personaje infecte.
-Haide, maa...trebuie sa iti placa macar unii dintre colegi.
-Doar de Dorina imi place.
Lui Noxi timpanele ii zvacneau si nervii ii invadara corpul, simtea ca il mananca toata balta aia din fund si ar fi vrut sa zbiere, sa fuga si sa stea in ploaie toata noaptea eventual, dar ea, nenorocita, nu lasa nimic de la ea, nu vroia sa-i dea nici macar un motiv mic mic de tot, ca el sa simta ca e cazul sa sufere, sa se simta neindreptatit. A ales sa se desparta de ea inca de la inceput, insa nu putea gasi nici macar un motiv gen : de ce-ai lasat mucuri in scrumiera. Ea se uita la el si-i zambi atat de frumos incat i se facu instant rau si lacrimile incepura sa-i curga pe fatza ca si cum toata balta din fund i se ridicase in ochi si-i spuse suspinand agresiv si sacadat:
-Cu-hurvo!

Kala

Oasele se-mparteau pe morminte, aproape toti oamenii murisera si-afara ningea. Scarile erau inca impietrite si casa se ridica amenintator spre vazduh. Un vant rece si ironic zbura peste zapada afumata, zbierand in soapta:
-Cine e acolo...?
Copacii-i raspundeau rasucindu-se si rascolind cu radacinile lor pamantul desangerat proaspat:
-Acolo e cineva....
Cineva care-si sorbea-n degete o farama de fulg, cineva cu ochii mari, incovoiati si dezveliti, cu ochii roz-albastri si gri si-n care vina pentru prapastia timpului convietuia intr-un zadar fabulos. Vantul ii dadea tarcoale ca un caine cu 3 picioare, ii musca suvitele cu lasitatea unui dusman ascuns si o trezea invinetindu-i buzele:
-Kalaaa...
Iar ea se prefacea ca sadeste flori in zapada si chiar sadea flori in zapada si se gadea alunecand in propriul ei mers la nemurire si la Icsy Grec, care murise privind cerul care-i spunea sa vina sus. Kala nu se mai gandea apoi la nimeni si-apoi, brusc, se gandea din nou la Icsy Grec care murise asteptand-o pe ea si realiza ca daca nu astepti niciodata pe nimeni, nu mori niciodata. Ea a zis ca intr-o zi se va intoarce si s-a-ntors si-acum planteaza viata-n pamant ca mai apoi, sa plece din nou.
-Kalaaa.., spunea vantul si Kala arunca cu zapada in el. Cine n-o iubea pe Kala? Nimeni, desi lumea si tot restul ei aveau impresia ca fara ea, nu stiau ce sa faca. Oile nu stiau sa pasca, oamenii nu stiau sa-nvie si copiii sa se nasca. Iar Kala-si indoia mainile la spate si spunea:
-In ce mana e?
-Dreapta!
-Nu e.
-Stanga!
-Nu e.
-Dar unde e?
-Ce?
Elefantii plecau innecati in plans.Soarele se izbea de ei incercand sa arunce-n Kala cu firmituri de lumina, iar Kala privea in urma lor, falsificandu-si emotiile. "Cand nu stii ce cauti, nu ghici." gandi Kala, smucindu-se din univers.
Mergea Kala printre morminte ca sabia prin adormiti si simtea ca nerozia si nemernicia nu au limite. Simtea ca dorul nu e nesfarsit si ca oamenii n-au asteptat-o indeajuns. Nelinistea lor i-a facut sa se omoare intre ei, lasand in urma lor vantul, consecinta a miscarilor aducatoare de sfarsit, iar vantul isi taia venele suieratoare si delira. Se zdrobea in ochii albastri si roz si gri si ii striga pe nume:
-Kalaaaa...Kali-Kwa, Katta-Kalla, topeste-te. Arunca-ti buzele pe spatele meu, te voi aduce aici mai devreme, in timp, cand ei nu vor fi murit inca.
-Dar ei m-au intrebat, grai Kala, scapandu-si glasul printre dinti, lor le-am zis ca ma intorc. Lor le-am spus ca plec doar o clipa si nu mi-au dat ragaz. S-au aruncat in tamaduirea sabiilor si-au zambit la gandul ca eu raman singura. M-au parasit. I-am intrebat in ce mana si ei au crezut ca asta era intrebarea. Si-acum am ramas aici, cu o intrebare nepusa si un rapsuns nedat. Lor sa le plang acum sfarsitul? Cand am deja alta viata de sadit?
Pe Kala nimeni n-o va mai astepta o perioada, acum fericirea statea cuminte la picioarele ei si torcea ca o pisica de plus cu baterii. Icsy Grec murise gandindu-se la degetele de la picioarele Kalei, la momentul in care ea-l mangaiase cu ele pe urechea uitata-n iarba. Kala stia exact la ce s-a gandit Icsy Grec atunci cand a murit, si stranutand tendentios isi spuse ca el trebuia sa moara, dar cu alt gand in cap. Se sterse pe maini de pamant de limba aspra a zapezii si se pregati de plecare. Florile plantate mancau furnici iar Kala stia ca atunci cand se va intoarce ele vor fi deja crescute, deja mari, ele vor fi oameni, pentru care asteptarea nu va fi un lucru atat de zadarnic si distrugator. Pleca reinventand o poteca in zapada cea mereu noua si stralucitoare, ca argintul cuminte si lin. Casa ramase in urma ei cascandu-si ferestrele mari spre drum, iar vantul se prabusi-n spasme, explodand sacadat:
-Kalaaaa....

Oldie but goldie

Animal mood

Ol si vrejul de paianjez

La psiholog

O ceata isterica plana printre copaci, iar Dumnezeu parea a se juca cu robinetul, mai picura putin, se mai oprea. Pe fotoliul din camera de zi, Ol isi hipnotiza sireturile de la bocanci sa se-nnoade singure, bolborosea in barba, lasandu-si un firicel de saliva sa-i susure printre firele scurte de par de pe fata. In prag, ariciul Sea privea manios: "ai de gand sa-i dam odata bataie? ai programarea la 5!" Intrerupt din ritual, Ol isi scutura picioarele si azvarlindu-si bocancii, iesi val-vartej pe usa si o lua la goana pe scari. Ariciul Sea il urma stupefiat si abia cand au ajuns in strada, Ol isi aranja hainele si porni molcom la drum, mestecandu-si cu nesat buza de sus.
La cabinet, era o liniste ca dupa razboi, ba chiar si fum era, de la o tigara aproape moarta, care zacea contorsionata intr-o scrumiera din sala de asteptare.
-Stai ma, dementule! tipa ariciul Sea.
-Nu ma opri! Nu-i nimeni inauntru! zise Ol si apasa clanta usii de la camera de terapie.
Doctorul, obisnuit si cu pacienti mai nasoi, il invita pe Ol sa ia loc pe canapea, dar nu pe partea dreapta a ei, caci tocmai facuse pe el pacientul de dinainte si era ud.
-Spune, fiule, cu ce te pot ajuta?
-Parca-ti fi preot!
Sunt de fapt. Psihologia o practic in timpul liber. Sunt si instalator, chiar, dar numai in week-enduri, asa ca daca ti se sparge vreo teava..
-A,nu, mersi. Acum am venit sa ma ajutati sa-mi transform furia in altceva. Cum sa va spun? Cand dau drumul la televizor, ma enervez, cand il opresc, ma enervez ca platesc cablu, cand platesc cablul, trebuie sa platesc si internetul, si ma enervez.Ma enervez.
-Da, da! zise ariciul Sea. Si vine acasa nervos si iar da drumul la televizor. Da pe Taraf Tv si ma bate! Dup-aia ii pare rau si iar se enerveaza.
-Va bateti ariciul domnule...?
-Ol. Ei, nu-l bat, nu stie el ce-i aia bataie.
-Si ce-i aia bataie, mai schitzofrenicule?zbiera ariciul.
-Va rog sa va potoliti. Pe mine nu ma cheama Mircea Radu sa incerc sa va impac, spuse doctor- preot-instalatorul. Eu vreau sa stiu, dom'le, ai incercat sa te mai rogi din cand in cand?
-Domnule doctor, va spun sincer. Eu ma rog. Dar, no offense, e degeaba, cablul tot trebuie sa-l platesc. Si dac-ar fi doar de bani, ar fi rezonabil, dar stiti cum e, treburile astea se adauga la altele. Ba covorasul din baie se murdareste prea repede, ba cumpar lasagna instant si-mi iese ghiveci de tuberoze, ba se dileste nevasta-mea sa ma sune la 12 noaptea din Japonia sa ma intrebe daca ma supar daca se duce la strand. Maruntisuri, stiu! Dar cand se aduna...
-Acuma, doamne, iarta-ma, spuse doctor-preot-instalatorul. Da' ai incercat si tu sa faci yoga?
- Nuuu, yoga face ariciul. N-am ajuns atat de rau sa-l imit.
-Bai, praf in ochi, se ataca ariciul Sea. Doctorul are bunul simt sa nu te intrebe de ce nu-ti iei o slujba.
-De baut te-ai apucat, fiule?
-Nu pot. Nu ca n-as vrea.
-Dar cafea bei, nu-i asa?
-Nu beau cafea. Ii fac doar ariciului in zilele in care-mi da in carti. Nici nu fumez. Adica, m-am lasat.
-Da, dom'doctor. De cand s-a lasat de fumat, parc-a luat-o razna.
-Ol, poate iti doresti un copil..
-N-am arici? Pentru ce mi-as dori ceva asemanator?
-Uite ce zic eu. Iti dau o reteta, ai aici Xanax, si niste Calmepam, iei si vitamina C, just in case, seara , inainte de culcare. Peste o luna, vii din nou la mine, si vedem atunci ce si cum. Meanwhile, treci pe la mine la Sf. Anton, ca am acolo retetaru pentru compensate. ok?
-Multumesc, dom'doctor. Cred ca o sa fie bine, o scoatem noi la capat intr-un final. Sa renunt la cablu? Ce ziceti?
-Nu renunta, da si tu pe MTV2, relaxeaza-te si lasa-l dracului de covor din baie ca doar nu ne-am nascut cu covor in baie si cu vopsea lavabila pe pereti. Si, nu uita! Daca auzi ca picura de undeva...
-Da, chiar, dom'doctor. Ce ploua afara!
-Nu, nu afara! Stii tu..a, si incalta-te.
-Da, da, ma duc sa ma incalt.
-Nu te incalta cand ajungi!
-Nu acum. Ma-ncalt cand ajung.

Capcaunelul Roz

Mario Bastardino nu este unul dintre acei capcauni tipici, grosolani si pantecosi, asa cum vedem in cartile pentru copii, cu doua capete si doua guri despre care se crede ca mananca oameni. Nu este genul de bruta carnivora cu haine soioase, patate de sange si grasime, care scoate ragete fioroase capabile sa sperie cea mai indepartata molusca. Nuuu, nici pe departe. Dimpotriva, Mario e genul de capcaun rasat, deosebit de elegant, cu capul poate putin cam mare, disproportionat de restul corpului fragil, dar intotdeauna asortat in imbracaminte. Toti cei din neamul bastardinilor sunt aristocrati, originari din peninsula Iberica, care au plecat acum patru veacuri din tinuturile natale si s-au imprastiat in cele patru zari.
In ziua cand implini 25 de ani, pe Mario incepuse sa-l macine un gand straniu. Stia care este menirea lui inca de cand se nascuse, stia la fel de bine ca se straduise din rasputeri sa-si indeplineasca misiunea atat timp cat a trait si va mai avea de trait. El locuia in mintea oamenilor. Treaba lui era sa vegheze asupra ei, era un fel de paznic al gandurilor omului in mintea caruia salasluia. Rolul principal al capcaunului roz era sa manance angoasele mintii bolnavicioase. Pentru ca Mario este un baiat extrem de sofisticat, consecinta a unui mediu social instarit si a unei educatii rafinate, el este un impatimit al lucrurilor frumoase mai mult decat isi poate imagina cineva. De multe ori se dovedeste de o frivolitate vinovata, parcurge kilometri intregi ca sa-si cumpere incaltaminte de calitate, isi schimba hainele de doua sau trei ori pe zi, devoreaza revistele de moda, are gusturi alese. Adora muzica buna, filmele de calitate, arta si frumosul intr-un cuvant. Toate aceste calitati, mostenite din neamul bastardinilor sau dobandite si educate pe parcurs, nu l-au facut decat sa-l ajute in a-si urma calea, de multe ori anevoioasa.
Mario trebuie sa stie exact cand sa scuture cu putere daca observa anomalii comportamentale in mintea celui pe care o vegheaza. Trebuie sa haleasca cu nesat gandurile negre si tenebrele, dar cel mai important este sa ajute, sa nu uite ca o minte nu trebuie sa-si piarda libertatea. Mario a avut abilitatea sa insufle omului in mintea caruia a trait ca importante nu sunt cifrele, pentru ca oamenilor mari le plac cifrele indiscutabil. Ei cand vorbesc despre un prieten nu vor intreba niciodata ce sunet are glasul lui sau daca face colectie de fluturi. Nu, acestia intreaba de regula cati ani are, cati frati are sau cate kilograme cantareste. Mario a reusit performanta, unica intr-un fel in randul familiei sale, de a-i face pe oameni sa spuna atunci cand vad o casa nu cate parale face ci ca este construita din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu porumbei pe acoperis.
Dar marea temere a lui Mario abia incoltise. Ii e frica de propria minte, ii era teama ca pe masura ce trec zilele sa nu-si piarda libertatea de intelegere, ca nu va ramane el insusi in ceea ce crede si gandeste. Ii e frica de faptul ca el, paznicul, va uita ce are de pazit. ocheanul colorat al lucrurilor fara de care un om cu mintea stralucitoare nu ar putea trai.


scris de Pantera, o gasiti in blogroll:))

Melania

Era epoca tortului de inghetata cu visine, la 25 de lei si a gumei Turbo, despre care, unii copii spuneau ca ar avea SIDA injectata in ea. Tocmai trecusem de momentul penibil in care, la festivitatea in care am devenit pioniera, mi-am pierdut inelul de la cravata si-a trebuit, sub privirile strambe ale colegilor mei, sa mi-o innod. In ziua aia, mama a primit de la serviciu o camera intr-un apartament la comun si seara ne-am dus sa ducem o parte din lucruri acolo si sa-i cunoastem pe oamenii din celelalte camere cu care urma sa fim vecini de apartament. Atunci, exact in camera din colt intra ceea ce pentru copilaria mea, intruchipa o zana.
O chema Melania, era blonda, inalta si purta o rochita roz deschis, vaporoasa. M-am bucurat foarte mult cand, in zilele care au urmat si noi ne-am mutat acolo, mama s-a imprietenit cu ea, pentru ca aveam ocazia sa-mi vad zana foarte des. Chiar ii spusesem mamei ca-mi doresc o rochita roz ca a Melaniei, abandonandu-mi dorinta care ma bantuia de cateva luni, si anume de a avea o chitara.
Desi mama n-a avut bani sa-mi ia rochita roz, m-am mai consolat cand l-am vazut pe Costel, prietenul verisoarei Melaniei, care venea aproape zilnic cu verisoara Dela pe la ea, insotit de o chitara cu care canta cantece de-ale lui Alexandru Andries, care era in mare voga atunci, iar eu, desi era ora la care trebuia sa dorm, profitam ca mama era schibul doi si stateam langa usa Melaniei sa-l ascult pe Costel cum canta "seful de gara, ma priveste ciudat, de ce nu esti la ora asta in pat, spune-mi, de ce umbli, cand toti oamenii dorm, eu in locul tau zau, as fi mort de somn".
Aveam 8 ani si m-am indragostit pentru prima oara. Am scris si o poveste pentru el, se numea Costel - Regele Junglei, dar n-am avut curajul sa i-o arat. Am avut doar disperarea, la un moment dat, satula de atata dragoste neimpartasita, sa-i strecor un biletel in buzunarul de la geaca, atarnata in cuierul de langa camera mea. Pe el am scris ca stiu ca sunt doar un copil, dar il rog sa ma creada ca-l iubesc cu adevarat. Spre deosebire de mine, Melania- zana mea, nu mai era un copil, insa si ea il iubea cu adevarat pe prietenul verisoarei sale. Costel s-a distrat copios citindu-mi biletelul, insa Melania nu i-a spus niciodata cat de mult l-a iubit. Nici n-a avut timp, pentru ca Dela cu Costel i-au dat o veste, urmau sa se casatoreasca. Acest lucru a facut-o pe Melania sa se imprieteneasca cu fratele lui Costel, Petrica, in speranta ca va ramane, intr-un fel aproape de el. Petrica era un fel de Costel nereusit, uratel si care nici nu stia sa cante la chitara. Cu timpul, relatia lor a evoluat rapid spre casatorie, dupa care Melania a abandonat parul lung si usor buclat, intr-un permanent gen oaie si a renuntat si la rochita aceea roz. Zana mea cobora din vis intr-o realitate care-i stergea incet incet farmecul si senzualitatea. S-au mutat imediat intr-un apartament numai ei doi si au facut repede un copil. Eu, la fel de repede, cresteam, iar Melania se facea din ce in ce mai mica. Intr-o zi, dupa ce fusesem in vizita la ea, mama mi-a zis ca Petrica le cam trage la masea si-o si cam bate pe Melania.
Dupa cativa ani, intram cu nota mare la liceul economic, ca sa invat o meserie pe care n-am s-o practic niciodata, aceea de contabil. In sfasit, Melania, satula de batai si certuri alcoolice, a divortat. S-a mutat prin zona in care si eu cu mama primisem apartament, impreuna cu copilul ei. Nimic din ceea ce fusese o zana nu se mai regasea pe chipul ei obosit. Devenise foarte stearsa si nervoasa. Cat de nervoasa, aveam sa aflu dupa ce, in urma vanzarii apartamentului nostru, din cauza datoriilor foarte mari, aveam sa locuiesc la ea, o perioada.
Am cunoscut-o atunci cu adevarat, i-am simtit in fiecare cuvant fragilitatea si zbuciumul sufletesc, tipa foarte mult la copilul ei, care, ca orice copil, mai facea diverse traznai, desi era din fire un copil foarte ascultator.
Melania capitulase in fata vietii si viata devenise un chin, prorpiile ei decizii ingopand-o intr-o mare de incertitudini. Intr-o zi, m-a intrebat daca nu vreau sa port ceva ce ei nu-i mai vine, si m-am cutremurat cand a scos din dulap rochita ei roz de odinioara. Era atat de fericita sa mi-o dea, incat am luat-o. Am imbracat-o, implinindu-mi visul din copilarie, dar dupa cateva minute am dat-o jos si i-am dat-o inapoi spunandu-i ca nu-mi vine. N-as fi putut s-o port niciodata, doar gandul ca viata mea ar putea ajunge ca viata fostei zane, mi-a taiat respiratia. Am realizat ca a fi o zana nu inseamna intotdeauna ca-l vei intalni pe Fat-Frumos.
N-am mai vazut-o pe Melania de cativa ani, dar amintirea ei a ramas ca un tablou al unei femei frumoase, de pe peretele unui hol lung, unde aceeasi femeie, dar de nerecunoscut, spala intr-una pe jos, in speranta ca va pastra curat ultimul lucru pe care i l-a lasat trecerea vremii, un coridor.

VO

Out in space

Sus, mai sus, cat de sus? Dincolo. Acolo unde, dupa ce iesi din atmosfera, ti se dezvaluie cosmosul, acolo unde mirarea lumii se desfasoara in toata grandoarea ei, miliarde de luminite si intunericul in care sunetul dispare.
Acolo sus, nimic nu pare a se intampla niciodata, totul, absolut totul este foarte departe si distanta in sine se-neaca in proprii ei parametrii. Aproape tot din ceea ce cunoastem dispare ca si cand n-ar fi existat, diferenta dintre secunde si ore devine dinferenta intre mii de ani si miliarde de ani.

Nu putem sa nu ne imaginam cum e in spatiu, curiozitatea umana cheltuie sume fabuloase de bani pentru a incerca sa ajunga cat mai departe, sa descopere alte lumi si sa le compare cu a noastra. Sunt foarte multe speculatii referitoare la viata extraterestra, suntem curiosi cum arata, cum se imbraca si daca le plac cartofii prajiti. Pentru majoritatea oamenilor, universul este o chestiune de imaginatie, ni se pare ireal si, pentru ca n-avem acces la el, il recreeam in filme, carti SF sau in studiile de stiinta. Am senzatia, totusi, ca extraterestrii sunt ori foarte norocosi, ori foarte prevazatori ca n-au dat ochii cu noi, pentru ca la cat de invaziva si abuziva e mintea si actiunea omului, nu le-ar fi fost prea bine.

In spatiu nimeni nu te-aude cand tipi, extraterestrii sunt in marea majoritate a filmelor prezentati ca fiinte rele, monstrii balosi, indivizi verzi, cu ochii cat cepele, silfizi sau, pe de alta parte, sunt reprezentati ca fiind niste zani asemanatori oamenilor,doar ca ceva mai urati si cu constiinta colectiva. Se deplaseaza cu farfurii zburatoare, oale, furculite, polonice etc.
Probabil ca o greseala a oamenilor este aceea de a compara totul cu ei insisi, absolutizeaza raul, binele si cred ca dincolo de Pamant tot dupa aceste valori se desfasoara lucrurile. Dar daca nu este asa? Daca, atunci cand vom fi contactati de ET=ii aia adevarati, nu-i vom putea vedea sau percepe, pentru ca suntem prea coplesiti de noi insine..In tot cazul, ceea ce e dincolo de noi, reprezinta o fascinatie aparte.

Nu e un frig anume, ci o racoare aparte, intima si gratioasa, care pe masura ce se apropie de planete se dezlantuie in furtuni si slefuieste materia convertind-o intr-una la o sfera din ce in ce mai perfecta. Cosmonautul inoata in tacerea din jur, simtindu-si mainile grele si miscarile nefolositoare. Adoarme in bratele nevazute ale cosmosului, iar corpul lui vibreaza la fiecare atingere nevazuta, la fiecare imbratisare a marelui semi-intuneric. Se simte vinovat, considera ca nu este suficient de special sa se afle aici, se simte vulnerabil in fata unei lumi atat de mare care nici nu acuza, nici nu apreciaza ceva. In fata gandurilor lui, care navalesc mai repede ca oricand, el vorbeste cu glas tare, isi promite ca va veni cu lucruri noi inapoi, pe pamant, si nu cu acest gol imens care il inconjoara si se strecoara incet-incet si in interiorul lui.
Hello! Is there anybody outhere? E incomod aici, n-are pe ce sa se-aseze, iar umbra lui lasa, a ramas acasa. Incepe sa se gandeasca la Dumnezeu si are din ce in ce mai mult certitudinea ca e atat de departe de el, in spatiu n-ai in ce sa crezi, Dumnezeu pare se ca s-a cuibarit undeva in stratul de atmosfera de pe Pamant, in asa zisul cer in care norii se plimba gales. Pentru ca siguranta lui era pur legata de lucruri solide, aici, unde golul e atat de pretutindeni, se simte pierdut, pentru ca, imediat sa-i fie teama ca se va regasi altfel, altundeva.
Inca de la primii lui pasi in viata s-a temut sa nu cada, si-acum, este complet deposedat de acest sentiment, ii este dor sa-i fie frica de lucruri cunoscute si simte ca chiar si Afganistan ar fi o lume ideala pentru el.
Nu stie unde e sus, unde e jos si se simte ba apasat pe cap de ceva, ba de-a lungul de altceva. Claustrofobia unui spatiu infinit. Locul ideal unde lucrurile total opuse devin unul si acelasi.

Ce rost are sa minti, sa scuipi sau sa-njuri daca in univers nimic nu reactioneaza, daca nu putem sa invartim soarele ca pe globul de carton de la ora de geografie.Fiind crescuti printre lucruri cu cap si coada, marele adevar despre acest infinit care e acolo sus e ca nu-l putem intelege. Chiar daca se spune ca temepratura pe Venus e de nustiucate ori mai mare decat pe Pamant sau ca forta gravitationala a lui Jupiter e cu atat mai mare decat a Pamantului, nu putem decat sa spunem uau. Nu ne putem imagina cum e. Cert e ca universul ni se pare profund, batran si singur. Oscileaza intre miscari imperceptibile de particule si explozii, intre ardere si inghet, iar lumea noastra pare privilegiata,cutremurele, uraganele si erele glaciare sunt doar niste adieri usoare, miscari milimetrice masurate cu rigla cu care universul isi masoara unghiile de la picioare.

Cand mi-am ales tema asta cu spatiul m-ma gandit ca mama, ce-o sa mai scriu, o s-o fac in doua editii si m-am trezit in fata unei foi goale ca cosmosul, pe care singurele lucruri pe care imi venea sa le fac erau stelutze. Mi-am dat seama ca nu stiu sa scriu despre un lucru pe care nu-l stiu. In final, am incropit ceva si apoi m-am dus sa-mi continui saptamana de uitat la Animal Planet. Si m-am gandit ca asa cum noi tranchilizam animalele sa le punem emitatoare si camere de luat vederi ca sa le studiem in viata lor de zi cu zi, n-ar fi exclus ca si in Extraterestria sa existe Human Planet si ne studieze si aia pe noi. Cripi, nu?

Fazan

Eternare

Incerci sa te-nchei la sireturi, te-mpiedici, nu-ti iese funda, da-o naibii, ia-o-n brate, strange-o, stranguleaz-o, oricum e a ta, si chiar daca n-ar fi, tot ar fi, ca vrei tu, fa-i parul carlionti, mototoleste-i mainile, musc-o de nas cu dragoste, ea o sa-ti zambeasca durand-o un pic, o sa-ti spuna: "Vezi?" si tu, da, vezi, o iei si o pui jos, e mai mica acum.
Uneori, te-nfasoara ca o matase aburita si dup-aia fuge cu un pas inapoi, si-ti face adio cu mana, dar tu n-o crezi, pai, daca-ti face adio de fiecare data, e un fel de pa, dar parca nici pa nu e, ca se-ntoarce violent in bratele tale mereu deschise, intepenite-n aer in pozitia deschis, si rade de te doare capul. Si ea rade plecand si a doua zi tot rade, cat a mai ramas, cand te vede iar din bratele tale, si te prinde-n clesti si te trage spre ea, in ea, ca sa fi ea, cand tu crezi ca ea e tu, de fapt, ea esti tu atunci si fara tine n-ai exista.

Deci ea-tinele, dac-ar agrava adioul si l-ar pune pe asfalt, te-ai duce probabil sa te-mpusti ca un gentelman sau sa-ti bagi o sabie de dalailama, ca acum abia te-ai descoperit, cand ea ti-a aratat ca poti fi continuat cu fiinta ei, si dac-ar pleca ti s-ar rupe coada, ti s-ar inapoia continuarea si sa te-ntorci de unde ai ramas cand ea nu era a ta, nu mai stii si parca nici nu vrei sa mai stii.

Si maine o vezi, ea e mereu maine, iti promite desantat lucruri imposibile si tu le crezi, dandu-le necredintei pe cele mai posibile lucruri, si te-nvarte de-ti vine sa vomiti, dar nu vomiti, ca o iubesti, si ea te lasa sa-i vorbesti si te roaga sa nu-i spui ca o iubesti, ca ea, totusi, intr-o zi, sotia altuia, dac-o fi vreodata, iar tu n-ai putea vreodata fi altul, tu-tu, tu-ea, ea-altul si dup-aia...

dar o s-o urasti bine inainte ca ea sa fuga cu ce ti-a luat fara sa vrei, o s-o ucizi fictiv, si-o sa-ti lipesti bratele cu superglue pe piept, incrucisate, sa nu se mai desfaca niciodata pentru partea din tine pe care ea ti-a descoperit-o in ea insasi, chiar daca ea o sa planga si-o sa rupa adioul in fata ta, demonstrativ, si-o sa-ti sarute genele inchise, si-o sa-ti spuna ca nu exista definitiv, ea se-ntoarce mereu, de ce nu vrei s-o crezi.

Cum s-o crezi si de ce, daca ea plecase definitiv si s-a-ntors, si de ciuda o saruti, si pe masura ce-o saruti mai tare, te enervezi mai tare si-o saruti si mai tare, ca daca e-a ta, e normal s-o saruti cum vrei tu si cand vrei tu, si ea, daca te saruta si ea, e si mai a ta, si cu un cutter iti tai supergluul, ca s-o iei de nebun in brate, s-o-nchizi in tine, poate reusesti sa nu-ti mai scape, chiar daca de prins, ea te-a prins, de fapt.

Tu o tii inconjurandu-i umerii, dar ea-ti infasoara inima cu pieptul ei, si cu inima ei iti saruta inima ta, si ele, inimile, rosii cum sunt, se fac cam bulion, si, desi inc-o urasti, n-o mai urasti decat iubind-o. Iar ea te iubeste fugind de tine mereu, cu acelasi pas inapoi si, ca un cerc iti pare viata ta, iar ea, o mie de tangente care-ti tin de cald, da' ce, parca ti-ar fi frig, si tremuri cu ea de gat, cu ea pe gat, buzele ei reci si tremuri in rafale. Iar ea cu mainile prin parul tau dintotdeauna, ea pleaca mereu si se-ntoarce mereu, nu a ta mereu, dar a ta pentru totdeauna, nu ca o umbra, ci ca o stralucire aparte, atunci cand soarele te bate mainustiucum, ea-mainustiicum, te-nvaluie-ntr-o nedefinire definitiva, plecand-venind, aerisindu-ti sufletul tras de curent si facandu-te sa respiri mereu adanc, ca sa-i poti tine pasul, si pe cel care se trage-n urma, si pe ala cu care te calca pe bocanci ca sa se-nalte pe gura ta intredeschisa si sa ti-o judece marunt. Inchis intr-o poveste de dragoste, o tragi de mana si-o pui sa jure ca din trei, unul o sa fie al tau si, mai ales, sa nu spuna nimanui ceea ce numai tie ti-a zis. Si-o ierti.

Eroul meu polonez

Alin si Dupi au vorbit in exclusivitate la Amdamdez. Fabulos! Senzational!

Discutie la cafea

- Buna ! Buna ! ce faaaaci?
- Uite, bine, faaata, tocmai vin de la cumparaturi. Baaai, mi-am luat un pulso- reactor, deci e maaarfa, ca e motor cu reactie, dar de-ala fara elemente componente in miscare.
- Aaa, e cu reactie prin pulsatii, cum ar veni ca aerul aspirat si cel refulat nu au o miscare continua. Nu?
- Da, faaata, ca jetul de aer cald eliberat de difuzor, ala face ca sasiul pe care e montat motorul sa se deplaseze in spatiu. Stii? Practic, el este o conducta metalica in care are loc un fenomen termic prin aprinderea unui combustibil.
- Da' cred ca nu se poate atasa direct pe motor un generator sau un alternator, nu? Ele vin pe trenul de rulare.
- Eei, daa, dar nu-i nimic. Ca pus pe un echipaj mobil, poate atinge viteze foarte mari si foloseste combustibil gazos, care e foarte usor de procurat.
- Da, faaata, si nici nu are elemente in miscare, deci nu are forte de frictiune a partilor componente, cum e la alte motoare cu reactie. Asta e super-cool.
- Daa, e super. A! Si e simplut ca forma, adica na, tunelul de initiere, camera de ardere, apoi tunelul de evacuare prin depresiune si un cot de amplificare prin evacuare. Deci, e misto.
- Dar totusi, motorul asta se utilizeaza doar in experimente si foarte putin la aparate sau echipaje mobile de larga folosire, mai exact, in domeniul aerodinamicii, adica e ca un motor de propulsie a rachetelor, nuuu? Tu, de fapt, scuza-ma ca te intreb, dar pentru ce l-ai luat?
- Eeei, faata, l-am luat si eu..asa...na, vreau sa plec in spatiu. M-am saturat!!!

Bapo Nebunu'

Crazy

"Innebunesc si-mi pare rau" spunea Florin Iaru odata, demult. Innebunesc uitandu-ma la seriale de divertisment in care fiecare cuvant e insotit de rasete pofticioase, innebunesc uitandu-ma pe copertile revistelor pe care duduile isi baga sau isi scot silicoanele, in functie de sezon. Innebunesc odata cu oamenii din reclame, care acorda credite imbracati in balerini, innoata in cisterne cu ciorba de burta sau promoveaza ciocolata pentru copii, manjindu-se la gura. Innebunesc cand vad certificatele cersetorilor care au nevoie de operatii, cand aud violenta strigare de "trei la zece mii" sau cand vocea din metrou imi spune ca urmeaza statia Universitatii cu peronul pe partea st. Ma scot din minti semafoarele care nu functioneaza, expresia "ai doua saptamani de proba, sa vad cum te misti" a unor angajatori si obisnuinta taximetristilor de a nu-ti da restul. Sunt indeajuns de nebuna, de altfel, sa fac fata intrebarii "cum? tu chiar n-ai vazut Titanic?doamne! pe ce lume traiesti?" si m-am comportat nebuneste atunci cand am renuntat la cablul TV si mi-am urcat televizorul pe sifonier. Ca orice nebun autentic, cred cu tarie ca majoritatea oamenilor din jurul meu sunt nebuni, nu eu. Sunt nebuna de legat din moment ce nu apelez la un hair-stylist sa-l las sa-mi faca el breton asimetric, si nu-mi cumpar tenisi cu toc, cum se poarta acum.

Sunt nebuna pentru ca nu inteleg rubricile meteo si mi se pare ca la fiecare sfarsit de an, vad din ce in ce mai multi Mosi Craciuni care-mi par desprinsi din filmele cu papusa Cuckie. Innebunesc in fata raftului cu o sumedenie de sortimente de mustar care mai de care cu hrean, cu ardei, cu flori de numauita, in fata cartilor care te invata orice numai in zece pasi sau a preturilor cu ,9 in coada. Concursuri de trimis coduri prin SMS, zile internationale, oameni care se aduna in jurul mortilor din accidente si etichete cu pret vechi/ pret nou. Saorma, meniuri in italiana si disparitia unor cuvinte roamnesti care se traduc definitiv in job, trend, glossy etc.

Stand cu un picior infipt in imaginar, intr-o lume care se-nclina in fata utilitatilor imediate, privesc printr-o sticla verzuie suculenta poftelor si a placerilor facile. Imi strang singura curelusele camasii de forta atunci cand slabiciunea mea isi intinde o mana catre lucrurile de nisip.
Mi-e frica si rad. Nebunii rad foarte mult si se sperie foarte des. Mi-e frica de sunetele stridente ale strazilor, de privirile neconsistente, dar pline de ura si de satisfactia raului gratuit. Mi-e frica de nevoia unora de a zidi din ce in ce mai multe Ane in bisericute cu felinare rosii. Mi-e frica de faptul ca uneori miros a om, intr-o lume plina de animale cu colti.

Innebunesc si-mi pare rau? De unde-atata rau sa-mi para?

Visul de Noapte

Noxi si Printesa

-Cum te cheama?
-Nu m-am hotarat inca.

Peisajul este rupt de un mal sau un zid, ca si cum lumea ar fi dispusa sa se divida, atmosfera oscileaza intre pace si razboi. Neexistand copaci, Noxi si Printesa par niste giganti, mainile printesei stau pe langa corp, atarnate de linia orizontului, ea pare ca a ajuns aici ca o cutie de Coca - Cola care sare din automat dupa ce-ai bagat banii, Noxi se uita la ea cu adanca neincredere si sovaiala.

-Ai venit aici pentru ca te-am chemat eu sau am venit eu aici, iar acesta este locul tau, de fapt? a intrebat el.

-In ce sens? intreba ea, si-atunci privirea ei se umplu de ghimpi, simtea ca are corpul de fum sau de papadie.
Ea nu avea raspunsuri, aceasta era, de fapt, cea mai groaznica lipsa a ei. Domnea peste un taram al irealului, cu fatalitatea gratioasa ca nimic din ceea ce face, nu se intampla nicaieri, avea calmul nedisimulat al unei lumi fara viata, la fel de plata ca imaginea unui tablou.

-Dar sa stii ca nu sunt doar vocea robotului care-ti spune ora exacta. De fapt, eu n-am stiut niciodata cat e ceasul. Eu, ca printesa, sunt cea care spune ceasului ce ora sa fie. Pentru mine, timpul nu e decat un muritor necontenit.

Ca-n orice lume fantastica, se facu si-n aceasta lume ,brusc, frig. Vantul bate mai tare decat in realitate, pentru ca aici nu sunt pereti de beton, Printesa e si ea de doua ori mai frumoasa decat ar trebui sa fie. Noxi o priveste ca pe o celula, printr-un soi de microscop, pentru ca se uita la ea cand cu un ochi, cand cu celalalt. Daca i-ar cere sa devina sotia lui, probabil ca printesa ar muri, orice cerinta concreta fata de o presoana alcatuita din aer colorat, este fatala pentru aceasta.

-Imi dau seama, si ma simt foarte vinovat, ca ceea ce-mi spui tu, indiferent de ce-mi spui, ia forma vocii mele de rezerva, tot eu imi raspund la replici.

-Mie mi-e totuna, spuse Printesa, mai ales ca ceea ce conteaza cu adevarat este ca, uitandu-te la mine, nu te vezi pe tine insuti. Eu sunt o printesa iar, tu, automat, vei fi unul dintre ceilalti. Poate ca si tu esti un print care domneste peste o alta lume, dar nu peste asta, ci peste lumea altcuiva, care viseaza la tine.


- Ce te binedispune mai mult si mai mult in viata ta de printesa? intreba Noxi.

-Shopingul.

Desigur ca n-au sa faca dragoste niciodata, gandi Noxi, pentru ca si el si ea erau indragostiti de ea. Printesa incepu din senin sa-i povesteasca lui Noxi ca-i plac culorile derivate din rosu si ii plac cuvintele care incep cu litera a, indeosebi cuvantul astrahan, desi nu vroia sa stie ce inseamna acest cuvant. Pentru ca ii placea ata de mult, a preferat sa creada ca astrahanul este un fel de panglica cu care se inconjoara cadourile cele mai speciale. Pe masura ce povestea si despre alte lucruri care-i faceau placere, acele lucruri prindeau o insemnatate straina de adevarata lor identitate si chiar luau contur si rasareau subit, la cativa pasi de ea, formand decorul pe care ea si-l dorea.
In pustietatea lumii ei, aparu un caine cu picioarele-n sandale pe spinarea caruia rulau imaginile unui film, o multime de rosii mici, dansatoare si un zugrav care avea o pensula cu care picta stele de fier.

-Daca ti-ai imagina si niste case mici, speciale, pentru jocul de popice, ar fi minunat, am putea sa ne si jucam.

-As prefera ca tu sa reaprinzi flacara olimpica, mai degraba, eu sa stau sa ma uit la tine cum, in fuga, incerci sa te-ajungi din urma.Atletii care alearga sunt cea mai buna metoda de a atrage atentia unei printese.Altfel, nu mi-e permis sa joc jocuri, este inadmisibil ca o printesa sa se afle in posibilitatea de a pierde.
Pe rochia printesei s-au urcat doi alpinisti de marimea unor licurici, ea, cu mainile ei colosale, ii prinse, le facu o vraja si-i transforma in doi baietei din piatra care faceau intruna pipi intr-o fantana arteziana. Nestiind ce-nseamna utilitatea unui lucru, pentru ca avea totul la dispozitia ei, prefera sa-si faca personaje cu preocupari nefiresti si fara nici o intrebuintare, chiar si parul ei intrunchipa un labirint infrunzit, prin care agrafele ratacite alunecau unele peste altele.

-Esti o printesa de neinteles.Ii spuse Noxi, mustind de invidie.

-Daca m-ar intelege cineva, as muri. Sunt foarte putine lucruri care ma pot tine in viata, de aceea, majoritatea printeselor mor atat de repede, incat nimeni nu stie ca au existat. Cea mai buna metoda de supravietuire pentru mine este sa creez ganduri contradictorii si sentimente de admiratie oarba. Viata mea isi gaseste cel mai bun tonus, cand sunt privita de la distanta, cand trec prin bataia privirilor ca un idol tras de cai.

-Treaba ta, zise Noxi. Si totusi, cu mine si vorbesti.

-Nu vorbesc cu tine. te amagesti singur. Cum ai putea tu sa m-auzi cand eu sunt atat de departe?

Printesa inchise ochii si mirarea ei se stinse inauntru undeva. Lumea ei era atat de fragila, incat parea nefericita. In timp ce-a spus ca i s-a facut somn, a facut cu mainile semnul care inseamna "te iubesc", dar Noxi, atent la cascatul ei asimetric, nu observa.
Si-atunci, in spatele ei, mai auzi departandu-se, vocea de plecare a calatorului din propriul sau vis:

- ne vedem maine, daca scap, mai devreme sau mai tarziu.