Intoarcerea

De unde sa vina vocea care sa-ti spuna, tie, Kala, daca nu din noptile in care i-ai ingropat si din zorile de prisos ale zilelor impachetate-n fumul asurzitor care turna nisip pe cer si-l zdrobea ca intr-o piua a deznadejdii. -asa graia vantul, ca un judecator al naturii, iar Kala-l ingana indurerata, mangaidu-si parul cu doua degete, suferind si ea, in sfarsit, in locul acela, singurul in care nimeni nu patrundea cu privirea. Cu ce-ar putea ea acum schimba ceva? Oamenii trudeau, nu se simteau tristi, munceau ca de obicei tot ce putea munci, sperau tot ce puteau spera, renascand din nimic, pentru ca in nimic aveau sa se intoarca. Personaje din basme, asa aveau sa fie considerati, peste cateva sute de ani. Si ploaia care a venit, era doar din lacrimile Kalei, Kala-si tinea fatza-n genunchii ei de fetitza stranie si-n ei isi strangea pleoapele cu toata puterea. Iubirea o invaluia, iubirea aceea a eliberarii de sine,atunci cand spiritul isi da drumul la vale si devine curgator si limpede si bun la gust, racoritor. Kala le purta lor vina, ea omorase oamenii, resadind altii noi, cei care acum zornaiau in alte lanturi invizibile, care tocmai isi depusesera semintele atat in pamant, cat si in pantecele femeilor lor frumoase si harnice. Peste toata zguduiala trupului Kalei, se-nrosi nimbul ei ca si cum s-ar fi inflamat in toata puterea lui de aer. Kala plangea si cu mainile musca pamantul de langa ea, cautandu-si echilibrul acela, care de obicei nu e necesar, dar acum era. Barbatul care-si imprimase puritatea si devotiunea lui in rochia albastra a Kalei, urma fetzei lui rasari luminoasa si fierbinte-n poala ei si-i zambi ca si cum iubirea lui inca nu incetase. Kala ar fi vrut sa se duca la oameni si sa le spuna tot, sa-i faca sa se opreasca putin pentru a o ura, pentru a arunca in ea cu pietrele binecuvantatoare de care ea avea atata nevoie. Dar Kala nu putea vorbi cu ei. Ii putea vedea, auzi, asculta, intelege. Si-acum, poate ca dupa ce va plange suficient, va putea sa incerce sa-i iubeasca. Si-atunci Kala s-a aruncat in noapte, stropind stelele cu lacrimile ei, plangand odata cu lupii pazitori, patrunzandu-si mai adanc in propria ei remuscare si-n regretul ei monumental. Regret pe care orice personificare a unei entitati il are, regret care se arata ca fiind una cu destinul, cu firea mai mult sau mai putin justa a lucrurilor care exista si care starnesc mirare. Care dau inteles intelepciunilor resemnate ale vietii, din care omul isi trage puterea de a accepta, de a se resemna, faptul indiscutabil si punctul in care toate asa au fost sa fie, fara explicatii logice, fara noima.
Kala, albastra si galbena, iute si ascutita, ca insasi eternitatea ei, Kala plange si ziua-si aprinde solarul. Si-atunci Kala sare-n picioare si ochii ei se deschid adanc, privirea-i vine de dinauntru, de foarte departe, cu o viteza uluitoare si se-nfige in albastrul cerului ca o sageata de foc, iar cerul ii fulgera, raspunzandu-i. Si-ncet, incet, incepu a se invarti, cu mainile intai aproape de corp, apoi indepartandu-le, si-n invarteala ei, pana si buzele i se intredeschisera si-atunci, graiul ei iesi din ea, nu ca o decizie constienta de a vorbi, ci ca o nevoie, ca o datorie ancestrala, ca o frantura de univers ce revenea la loc dupa ce statuse ascunsa intr-o gaura neagra si Kala privi cerul si-i spuse:
-Da-le apa! si din cer incepura sa curga stropii mari si zgomotosi.
Kala se uita la copaci si le spuse:
-Cu apa cerului va servesc. Faceti bine si infloriti.
Si copacii si-au deschis ramurile si-au dezvaluit din ele frunze si flori. Apoi Kala ii spuse campului ca tot ceea ce oamenii i-au dat, sa inalte si printre firmiturile de pamant s-au aratat minusculele semanaturi. Iar oamenii, vazand toate astea s-au dus si s-au intors in fuga cu femeile lor in brate ca sa le arate minunea.
Tacuta ca o linie, viata nastea verdele, aducand in locul acela, ca peste o poveste, primavara, iar oamenii o priveau, martori ai unor lucruri inimaginabile si infinit de frumoase. Kala ramase albastra si muta, cu ochii ingropati in cer si cu sufletul ei adunat intr-o ultima urma de trup. O lacrima inca-i mai strajuia coltul unui ochi ca si cum era aproape imposibil sa se dezlipeasca de el. Kala rasufla, aruncand vantul si dandu-l peste cap, iertarea lor inconstienta aproape ca o transformase intr-o statuie de marmura, cand dincolo de rigiditatea trupului ei intepenit, se destelenea o carne proaspata, inmuiata in emotia unui dezghet care-a venit dupa foarte, foarte mult timp.