Fericirea

Si-atunci, asa cum s-a zis ca o sa fie, a plouat peste pamant si din el s-au ridicat plante. S-au dus stropii departe intrand in miejii neinsufetiti ai pamantului, facandu-l moale, proaspat, bun si atoatestiutor. Peste lumea de-aici dainuia linistea lumii de dincolo, in aer se ridicau panglici de vant si pe pietre stateau regii care intindeau mana sa prinda puterea stranie si absoluta a inconjurului. Pe apa, ca o frunza vie, plutea Kala cu mainile-ntinse, ca intrun pat de ovaz, din ochii ei care dormeau in ea se-ntindeau, unind-o cu apa, lacrimile ei luminoase si clare, Kala plutea ca planeta asta in univers, se simtea rece si sarata, calma, neatinsa si iubitoare. Ca un fluture impreunat cu un bec, statea pe apa si se lasa dusa la vale, imaginandu-si pacea. Din colturile caselor rasunau vocile cele care le stiu pe toate, unele peste altele cladesc amanunte despre vreme si rad cufundate in propriile lor ecouri. Fericirea e doar un pas cu care apesi pe viata, ca pe grumazul unui dusman fidel. Stinsa in firea omului este si se descatuseaza cand vrea ea si cu cine vrea ea, ca o iedera ce se catara prin oameni, atunci cand la picioarele lor da roade samanta bucuriei. Kala simtea ca-n sufletul ei se adunau ca la soare, mii de emotii iesite de la iernat, pe Kala oamenii o mancau intruna, iar ea le simtea pasiunile si transpiratiile si se facea sul si aluneca tot mai departe, adunand in drumul ei, apele cele mici si fragede. Fericirea e un lapsus al trecutului, sterge cu maneca ei tot ce-a fost, imaginand omul nou, care s-o traiasca. In Kala, pestii clocoteau si zburau, e loc pentru toate in inima ei, ea se gandeste la struguri si buzele i se-nrosesc a vin, se gandeste la un om insetat si se dezbraca incet, in fata lui, se dezbraca de fiecare gand, aratandu-i-se atat de goala, incat omul acela, la un moment dat, n-o mai vede.
Peste campuri, femeile s-au apucat sa arunce haine, timpul se indulcea cate putin si le tragea de maneci, lasandu-le subtiri, libere si atente. Ele discutau cu barbatii sperand din nou la ei, facandu-le din nou copii, barbatii le apucau de maini si le dansau ca pe niste cercuri, ca pe bice, le invarteau in aer de mijloc rupandu-le gurile cu saruturi de plumb, iar ele radeau de durere si le placea.
Kala mustea si apa din jurul ei, purtand-o ca pe o jertfa, o ducea mai departe, pe un ultim drum temporar, clipocind in soapte ude, iar Kala murmura-n apa ca si cum si-ar fi dorit sa se innece: " fericirea e anticiparea. Acum eu ma intretai cu mine, ma descopar ca o carte de joc, imi intalnesc capul si pe umeri si la picioarele mele. Incep din ambele capete si nu ma termin nicaieri."
Pentru Kala, apa nu exista. Ea doar se lasase in jos, pe apa, sa se odihneasca si corpul ei si-a adormit greutatea, facand-o curgatoare, Kala e fericita, oamenii s-au sculat, au inceput din nou, viata si-a reamintit rostul si rotile masinariei ei au inceput din nou sa calce una peste alta, huruind. Era ca si o izbanda a cuiva care in loc sa lupte, a stat doar si a asteptat. Merge apa ca orice curs al oricarui lucru, la care nu te gandesti, care te poarta si te duce, iar Kala-si scotocea prin podul mintii aruncand ganduri vechi, rupte, deschizandu-si ferestrele, inghitind cerul in ochii ei albastri si roz si lila, ca o palnie prin care nemurirea trece de la un milion la alt milion de ani.