Increderea

Se preconiza a fi o zi frumoasa, vremea deveni nostalgica pana la lacrimi care picurau din stresinile casei ca lacrimile unei gospodine fata in fata cu ultimul episod din telenovela preferata. Ol se trezise devreme, se dadu jos din patul dezarticulat si incepu sa faca niste miscari de sus-jos, care aduceau a gimnastica pentru motzii din Oash, izmenele lui dadeau sa plezneasca sub efort, iar muschii-i paraiau de parca incercau sa prinda posturi straine. Din cosuletz, ariciul Sea casca ochii a ziua gandind ca are un cosmar dar nu, stapanul sau in carne si oase facea exercitii. Ol incepu apoi o varietate de alte miscari si termina apoi cu zece flotari violente si se urca la loc in pat. Dormi vreo doua ore, dupa care se trezi si se spala pe ochi afara, in zapada. Trezi si ariciul si, luandu-l la subbrat, il arunca in floescaiala gandindu-se ca face o gluma reusita, insa ariciul n-a ras, ci s-a incovoiat ca o pisica infuriata si i-a spus fara nici o jena ca e pur si simplu idiot. Ol cel jignit intra inapoi in casa si arunca cateva haine pe el, se incalta si o lua la pas iute spre poarta. Pe fatza lui, furia desena diverse figurine ca o raza de soare pe un zid, era foarte nervos si se simtea pus pe fapte. Ariciul Sea se puse si el instant pe faptele lui Ol si-l urma fugind sa-l prinda din urma, ca un minicatzelus inaripat. Atmosfera era ideala, vantul disparuse definitiv de pe pamant, zapada-si dadea ultimul suflu si soarele-si azvarlea razele ca pe niste unditze. Casele pareau din nou inalte, rasarind castigatoare din lupta pe care-o dadusera cu iarna cea rea. Ol se insenina involburat de optimismul transparent al acestei zile de neasteptat si intoarse capul dupa ariciul cel neobrazat, ba chiar ii si zambi scurt in semn ca-l iertase. Ariciul Sea, terminat de emotie i se arunca deampicoarele si cazura amandoi incolacindu-se prin zoaiele drumului. It doesn't matter, gandi Ol, sarind la loc in picioare. "Da' unde mergem, daca n-o fi cu banat?" puse ariciul punctul semnului principal de intrebare. Ol nu-i raspunse, dar il mangaie ca pe o iada, ca atunci cand vrei sa dai de-nteles cuiva ca sa aiba rabdare, c-o sa vada. Mersera ei un drum destul de lung, chiar si lat, si pasul lor ordonat se opri intro poarta cu incrustatii in lemn, care aduceau cu niste floricele, semn ca ori au ajuns la vreo domnita, ori au ajuns la spitalul de boli nervoase. Insa dilema se sufoca imediat ce ea, ingrata, aparu in pragul casei ca si cand si de data asta ii anticipa lui Ol fiecare miscare, orice intentie, chiar si impulsurile spontane si de neasteptat. Ol lua o pozitie oarecum derutanta si, dupa ce zambi, se incrunta si se uita pizmas ca un hot de gaini prins in fapt. Ea-l invita in casa si dupa el, deschise larg bratele ca poarta unui univers de iubire netarmuita iar ariciul Sea i se lipi de sani ca o guma de mestecat cu tzepi, pentru masochisti. "Zaiet, cum de-ai venit pana aici?". "Nu eu, el!" concise ariciul indreptandu-si privirea catre Ol, care astepta consumarea dragostei dintre cei doi.
-Ia zi, cu ce ocazie pe-aici? Chiar m-ai lasat masca, ce pot sa zic. Ia loc, fac o cafea, aduc si niste prajituri.
-Pai daca te duci sa faci cafea, nu-ti pot raspunde la intrebare.
- Lasa, ca era retorica, da-o dracului. Ai rabdare, e gata repede cafeaua. Dezbraca-te.
Ol era deja dezbracat. De cuvinte. Ca de obicei, ca de fiecare data, vrabiutele i se adunau pe limba haotic, ca saliva unui lup rupt de foame, si-n plus, ea, maestra, avea centura neagra la dat replici, iar el era si de data asta aproape sigur c-o sa iasa din mainile ei ca o varza murata.
-Hm, hm, cat zahar vrei la cafea?
-Lasa ca-mi pun eu.
-Nu-ti pui tu, iti pun eu, zi cat.
-Atunci nu vreau deloc. Sau o lingurita. Eleonora, ce sa mai cred eu despre tine? Mai pot avea incredere in ceva?
Eleonora ramase cu ibricul in mana nehotarata unde sa-i toarne cafeaua, in ceasca sau pe langa, dar se redresa brusc si puse gentil cafeaua pe masa, suflandu-i in ochi aburul coplesitor. Se duse apoi sa aduca prajiturile, Ol se uita la ariciul Sea ca si cand ar fi vrut sa stie cat e ceasul, ariciul insa studia frunzarind captivat Pendulul lui Focault, fara sa realizeze nimic din ce e in jur.
- Ei, acum, draga pelegrinule, zise ea intorcandu-se voioasa cu niste prajituri lesinate luate direct din cuptor, despre ce incredere este vorba?
-Las-o balta, mai pune-mi o lingurita de zahar, te rog.
-Ol! Incredere ca ce?
-Zahar, te rog.
Zaharul mult asteptat se simti rugat sa vina singur si facu acest efort, asternandu-se singur in cafea ca un om viu care decide sa-si probeze cosciugul.
-Pai cand vii la mine, cand pleci. Eu ce sa mai cred? Esti cu mine? Sau cu..?
-Da' ce treaba ai tu cu..?
-Vreau doar sa stiu daca esti si cu mine?
-Sunt cu..
-Si cu mine cum ramane?
-Si cu tine. Daca vrei sa fiu si cu tine.
Ariciul Sea-si ridica nasul infierbantat din carte si intreba:
-Si cu mine?
-Ol, trebuie sa intelegi. Totul intre noi s-a terminat demult. Acum ce pot face este sa te mai vad uneori, mi-esti foarte drag, uneori o sa vin pe la tine, daca vin, poate ca si mai raman peste noapte, oricum, asta vedem noi. Mai mult nu pot. Asta trebuie sa stii si sa crezi.
-Da.
Ol isi desprinse buzele de pe ceasca, ii multumi pentru prajitura care nu vroia in ruptul capului sa se duca in jos pe gat, ii ceru un pahar cu apa si incaleca pe-o sa, il impacheta pe ariciul Sea in foile cartii din care nu reusi sa-l desprinda si cu o mana isi lua la revedere, iar ea, cu o gura il saruta pana departe in gat, indesandu-si limba ca sa-i scoata si ultima urma de indoiala din el. Drumul spre casa asfintea cu graba si zgarcenia fiecarei zile de iarna in care lumina are program limitat. Insa in Ol, care acum mergea alene, sfidandu-si agitatia interioara, in Ol aparuse sentimentul de incredere. Acea incredere pe care ti-o da un om in momentul in care te-a convins ca esti prost.

Dezgurs 2

Mirabela

Batea un vant afara de parca incerca sa traga cu sageti in calcaiul lui Ahile, vantul trecea prin haina lui Noxi razand de faptul ca el alesese sa fie trendy in detrimentul tinerii de cald. Noxi venea pe strada ca un indragostit de Sevilla, innota prin ger adulmencand flori inexistente, cu ochii inmuiati in frivolitatea unei lumi mult prea sentimentale. Fusese la curve, vorba vine, de fapt, se dusese sa duca prietenei cele mai bune a lui Mexi o rochie pe care aceasta o imprumutase pentru nustiuce petrecere cu shtaif. Si cand a ajuns la ea, ea, normal, i-a zis: "iti fac o cafea?" si el cum sa zica nu. Iar Mirabela i-a facut o cafea, i-a dat si niste prajiturica dintr-aia mica, la cafea, au inceput apoi sa discute despre politica si Mirabela se ambala asa cand vorbea de cat castiga ministrii si isi ridica mainile pana sus, deasupra capului si spunea: "cum este posibil asa ceva?" si bluza ei, complet de acord cu ea, se ridica pana la pliurile sanilor indignati, intariti si gata de atac. Si-atunci Noxi ce era sa faca? Fata se enerva din ce in ce mai tare aducand in discutie toate lucrurile nationale nelalocul lor si, in turuiala ei, se mai oprea cate putin si spunea: "n-am dreptate? nu-i asa?" si Noxi ii spunea: "pai da.." si se uita la buzele ei veninoase si le intuia fierbinteala in rosul aprins care le colora violent, umflandu-le.
Mirabela semana cu Ecaterina Teodoroiu, avea putin si din Angelina Jolie in Tomb Raider, parea a marsalui la nesfarsit peste mormane de idealuri stricate, care nu mai aratau ora exacta, si ar fi continuat probabil toata seara daca Noxi, deja enervat de tot tambalaul, n-ar fi tras-o de picioare, trantind-o in canapea si nu i-ar fi pus mana la gura, urland la ea ferm si sec: "taci!" Si ce sa faca un barbat dupa ce-i pune mana la gura unei femei? Ori o bate, ori o aia. Asa ca Noxi, nefiind violent din fire, s-a suit in varful Mirabelei si a dezbracat-o. S-au aia vreo jumate de ora si dupa aia, el s-a imbracat si a fugit. Pe strada, senzatia de indragostire l-a napadit intens si l-a insotit pana acasa, alaturi de un manunchi de raspunsuri la intrebari posibile gen: "de ce-ai stat atata? ce-ati avut de discutat? si de ce arati ca scos din masina de tuns iarba?". Odata ajuns acasa, deschise usa sincer, fluierand ca un om bucuros ca a ajuns acasa, Mexi il privea din fotoliu, asteptandu-l ca pe un porumbel calator.
Pe covorul aspirat dimineata, zacea scrumiera cu fazta-n jos si-n jurul ei, o gramada de mucuri moarte. "Ce-ai facut, mai, aici? ". "Aoleu, acuma cand ai venit m-am speriat si am lovit masuta cu piciorul." Mexi stranse repede mizeria, baga aspiratorul, executa treaba ca un copil care spera sa scape nepedepsit si se grabeste foarte repede sa repare greseala. Noxi simtea ca-l buseste rasul, dar isi pastra o grimasa vag indignata, ofensata, a calatorului care nu e primit asa bine cum se asteapta si incepu s-o certe pe Mexi si sa-i jure ca nu se mai duce sa faca lucruri pentru ea, ca Mirabela aia e ingrozitoare si ca, de altfel, sa-l scuteasca pe el de-acum de interactiuni cu toate proastele cu care face ea cardasii. "Da' ce ti-a facut, draga?". "Ei, ce mi-a facut, dar tu crezi ca eu am timp sa ascult toate tampeniile si frustrarile ei, ca mi-a facut capul calendar, ziceai ca-i mitraliera, asa de mult a vorbit". Mexi stia si ea ca Mirabela era de coma daca o lasai sa vorbeasca, asa ca in semn de recunostinta si consolare se agata de gatul lui Noxi si-l pupa pe frunte ca pe un dovleac de Halloween: "vrei cartofi prajiti?" Noxi se-ntinse-n fata televizorului ca un proaspat instituit rege, acel gen de rege care nu trebuie sa-si justifice faptele si ale carui decizii sunt sfinte. Se simti nemuritor si rece, inchise ochii si-n mintea lui aparu Luceafarul care-i facu cu ochiul, exact ca o marioneta de la teleshoping. "Vezi sa nu-i arzi." ii striga lui Mexi mai mult cu gura inchisa, Mexi trebaluia de zor, incercand sa-i ofere lui toata fericirea lucrurilor marunte si atat de linistitoare. Invins de sfaraiala monotona a uleiului din tigaie, Noxi adormi ca un pui de crocodil in gura mamei, si visa un peisaj oriental, in care sute de degete fine ii mangaiau pielea, ridicandu-i porii, simturile, orgoliile, facandu-l sa se simta superior, fiind el cel care detine secretele, cel in ale carui maini stau toate cheile lumii, care poate sa elibereze sau sa tina inchisi monstrii si zane, laolalta, ca pe baxuri de bauturi racoritoare de diferite feluri, in magazii. O lume intreaga ii cunostea numele si numele lui statea scris pe steaguri imense, avioanele cu reactie il scriau pe cer, ratele se grupau scriindu-l pe apa, iar femeile ii formau numele in dans si glasurile se ridicau in cer ca baloanele strigand: "Noxi! Noxi! Noxi!".
"Noxi!! NOXI!!!!" deschise ochii si globii oculari aproape ca se aruncara afara pe geamul pleoapelor de spaima. In fata lui, Mexi spumega ca un taur in fata drapelului comunist. "Ce-ai fa? Ai innebunit?! Era sa-mi sara inima din piept."
"Pai sa-ti sara tampitule! M-a sunat Mirabela, mi-a zis ca v-ati tras-o! "
Noxi-si simti moalele capului alunecandu-i in stomac si stomacul i se retrase undeva in fund. Isi trecu o mana prin par si-si culese doi cartofi pai din cap, realizand ca cina lui tocmai ii fusese servita. Se uita in ochii sticlosi ai lui Mexi cu ezitarea unei mutari de sah si realizand ca n-are nici o scapare lua o mina batzoasa si ofuscata, si-i spuse ca un iepure obraznic inainte sa fie mancat:
"Ashea si??"

Set me free

"Danseaza Kalaa!"

Sapte pitici calare pe sapte cai mici. Sapte urzici pline de furnici. Recuzita pentru un univers de negasit. Universul din coasta lipsa a lui Adam. Se construieste o noua idee, piticii pun caramizi peste urzici intr-o ordine pe care le-a dat-o Kala, adica piticul cel mare pune intotdeauna prima caramida, apoi piticul cel de dupa el, o pune pe urmatoarea si asa mai departe. Se construieste o idee care va avea ferestre. Kala a zis ca orice idee trebuie contruita, nu sa vina asa, dintro data, cum i-a venit lui Arhimede. Kala le-a zis ca ei sa munceasca pana s-o intoarce ea, acum ea calca prin vreascuri, calca prin buruieni, prin sfarcuri de pamant, prin obuze rasuflate, calca prin aur pisat. Ochii ei privesc inainte atat de fix, de parca si-ar vedea destinatia prin dealuri si munti si copaci, de parca toate acestea ar fi transparente, asa cum si sunt cand milioanele de ani restaureaza noi ordini de relief universale. Apoi se opri. Urechile i se lungira si-n suflul ei se cobora senzatia ca e urmarita. Urmarita din toate partile, chiar si de dedesubt, mirosul de mort al nalucilor ii intra prin nari direct in creier, ca o aschie intrun deget, aproape la fel de surd si usturator. Ielele-iederele se catarau, tragand-o pe Kala in jos si sorbind-o din toate partile, Kala isi impreuna mainile si apoi, cu o miscare abrupta se dezbraca de mainile mucegaite ale fantomelor si le-impinse cu puterea unui gheizer in laturi, imprastiindu-le. " Uaa, Kalaa!" zeci de voci se strecurara in auzul matasos al Kalei. Ea-si impaturi ochii ei mari albastri si gri, inchizand cerul in amontelel lor, apoi puse un pas. Piciorul se arcui si umarul corespondent il urma supus. Mainile Kalei incepura sa tremure, apoi se ridicara la mijlocul ei si aerul incepu sa le legene usor, ca pe niste copii rupti de uter. Aerul intra si-n parul cald al Kalei decolorandu-l. Apoi Kala inchise si mai tare ochii, iar corpul ei incepu sa semene cu acel val care inneaca, intai incet, apoi navaleste invartindu-se. " Aaa, Kalaaa!" Kala danseaza. Din Kala raman doar stafiile, uitandu-se in rotocoalele Kalei ca intro oglinda in care isi revad corpul lasat deoparte acum mult timp in urma.
Kala desena in aer flori si fluturi, desena mingi si paianjeni si smoala, trupul ei se lasa, se ridica, mainile apucau si strangeau, dansul ei pazitor se transforma in ploaie iar Kala ploua cu toata fiinta ei rece si moarta. In dans isi cerea iertare, ierta si jertfea, Kala-si ranea degetele alergandu-le, unghiile si parul ii crescusera pana la talpi, iar talpile ei toceau stelele, calcand juramintele, aplatizand definitiv zbieretele naturii.
Kala dansa iar spiritele din jurul ei bateau din aripi, ca niste ingeri retarzi, schelaiau sufland catre Kala rugina si praf de oase, si-i cereau Kalei, "da, da, danseaza Kala, danseaza, mai mult, mai mult" si Kala-si umplea plamanii cu aer si-l sufla afara cu tot cu suflet, si se invartea ca un carabus pus pe asfalt cu picioarele-n sus, si-apoi cadea pe pamant cu tot praful ei incandescent. Dansa pana cand ziua-i darui noptii lumina ei si-n bezna ochii excentrici ai demonilor sclipeau fara mila si placerea lor de neincetat tasnea din gura lor ca un puroi si Kala dansa aproape ca nemaiatingand pamantul si nu mai stia cui apartine si nici cine o nascuse, dansa nascandu-se din nou, scapandu-si existenta intr-o gaura neagra a eternitatii si excluzandu-se din lumea celorlalti prin insusi dansul sau biciuit de priviri veninoase. Pana cand zilele s-au intors din nou in noapte si dintr-una din nopti rasari ziua-n care sub Kala se crease un gol, o groapa, o invitatie la moarte, iar ea, neadormind pentru totdeauna, epuiza imprejurarile de putregaiuri bantuitoare si se opri.
Pe o targa de sticla, muri si ecoul necurat al bolandelor zmee: " Danseaza Kalaa! " Kala deschise ochii si elibera soarele punandu-l sus, rochia ei transformata in cenusa se lipi pe ea ca un celofan si-n urma pasilor ei iesi un abur inabusitor. Se-ntoarse Kala de unde a plecat si a fost fericita cand a vazut ca cei 7 cai ii mancasera pe cei 7 pitici si pe ideea neterminata cresuse o vaza cu pesti care mai de care mai colorati.