Out in space

Sus, mai sus, cat de sus? Dincolo. Acolo unde, dupa ce iesi din atmosfera, ti se dezvaluie cosmosul, acolo unde mirarea lumii se desfasoara in toata grandoarea ei, miliarde de luminite si intunericul in care sunetul dispare.
Acolo sus, nimic nu pare a se intampla niciodata, totul, absolut totul este foarte departe si distanta in sine se-neaca in proprii ei parametrii. Aproape tot din ceea ce cunoastem dispare ca si cand n-ar fi existat, diferenta dintre secunde si ore devine dinferenta intre mii de ani si miliarde de ani.

Nu putem sa nu ne imaginam cum e in spatiu, curiozitatea umana cheltuie sume fabuloase de bani pentru a incerca sa ajunga cat mai departe, sa descopere alte lumi si sa le compare cu a noastra. Sunt foarte multe speculatii referitoare la viata extraterestra, suntem curiosi cum arata, cum se imbraca si daca le plac cartofii prajiti. Pentru majoritatea oamenilor, universul este o chestiune de imaginatie, ni se pare ireal si, pentru ca n-avem acces la el, il recreeam in filme, carti SF sau in studiile de stiinta. Am senzatia, totusi, ca extraterestrii sunt ori foarte norocosi, ori foarte prevazatori ca n-au dat ochii cu noi, pentru ca la cat de invaziva si abuziva e mintea si actiunea omului, nu le-ar fi fost prea bine.

In spatiu nimeni nu te-aude cand tipi, extraterestrii sunt in marea majoritate a filmelor prezentati ca fiinte rele, monstrii balosi, indivizi verzi, cu ochii cat cepele, silfizi sau, pe de alta parte, sunt reprezentati ca fiind niste zani asemanatori oamenilor,doar ca ceva mai urati si cu constiinta colectiva. Se deplaseaza cu farfurii zburatoare, oale, furculite, polonice etc.
Probabil ca o greseala a oamenilor este aceea de a compara totul cu ei insisi, absolutizeaza raul, binele si cred ca dincolo de Pamant tot dupa aceste valori se desfasoara lucrurile. Dar daca nu este asa? Daca, atunci cand vom fi contactati de ET=ii aia adevarati, nu-i vom putea vedea sau percepe, pentru ca suntem prea coplesiti de noi insine..In tot cazul, ceea ce e dincolo de noi, reprezinta o fascinatie aparte.

Nu e un frig anume, ci o racoare aparte, intima si gratioasa, care pe masura ce se apropie de planete se dezlantuie in furtuni si slefuieste materia convertind-o intr-una la o sfera din ce in ce mai perfecta. Cosmonautul inoata in tacerea din jur, simtindu-si mainile grele si miscarile nefolositoare. Adoarme in bratele nevazute ale cosmosului, iar corpul lui vibreaza la fiecare atingere nevazuta, la fiecare imbratisare a marelui semi-intuneric. Se simte vinovat, considera ca nu este suficient de special sa se afle aici, se simte vulnerabil in fata unei lumi atat de mare care nici nu acuza, nici nu apreciaza ceva. In fata gandurilor lui, care navalesc mai repede ca oricand, el vorbeste cu glas tare, isi promite ca va veni cu lucruri noi inapoi, pe pamant, si nu cu acest gol imens care il inconjoara si se strecoara incet-incet si in interiorul lui.
Hello! Is there anybody outhere? E incomod aici, n-are pe ce sa se-aseze, iar umbra lui lasa, a ramas acasa. Incepe sa se gandeasca la Dumnezeu si are din ce in ce mai mult certitudinea ca e atat de departe de el, in spatiu n-ai in ce sa crezi, Dumnezeu pare se ca s-a cuibarit undeva in stratul de atmosfera de pe Pamant, in asa zisul cer in care norii se plimba gales. Pentru ca siguranta lui era pur legata de lucruri solide, aici, unde golul e atat de pretutindeni, se simte pierdut, pentru ca, imediat sa-i fie teama ca se va regasi altfel, altundeva.
Inca de la primii lui pasi in viata s-a temut sa nu cada, si-acum, este complet deposedat de acest sentiment, ii este dor sa-i fie frica de lucruri cunoscute si simte ca chiar si Afganistan ar fi o lume ideala pentru el.
Nu stie unde e sus, unde e jos si se simte ba apasat pe cap de ceva, ba de-a lungul de altceva. Claustrofobia unui spatiu infinit. Locul ideal unde lucrurile total opuse devin unul si acelasi.

Ce rost are sa minti, sa scuipi sau sa-njuri daca in univers nimic nu reactioneaza, daca nu putem sa invartim soarele ca pe globul de carton de la ora de geografie.Fiind crescuti printre lucruri cu cap si coada, marele adevar despre acest infinit care e acolo sus e ca nu-l putem intelege. Chiar daca se spune ca temepratura pe Venus e de nustiucate ori mai mare decat pe Pamant sau ca forta gravitationala a lui Jupiter e cu atat mai mare decat a Pamantului, nu putem decat sa spunem uau. Nu ne putem imagina cum e. Cert e ca universul ni se pare profund, batran si singur. Oscileaza intre miscari imperceptibile de particule si explozii, intre ardere si inghet, iar lumea noastra pare privilegiata,cutremurele, uraganele si erele glaciare sunt doar niste adieri usoare, miscari milimetrice masurate cu rigla cu care universul isi masoara unghiile de la picioare.

Cand mi-am ales tema asta cu spatiul m-ma gandit ca mama, ce-o sa mai scriu, o s-o fac in doua editii si m-am trezit in fata unei foi goale ca cosmosul, pe care singurele lucruri pe care imi venea sa le fac erau stelutze. Mi-am dat seama ca nu stiu sa scriu despre un lucru pe care nu-l stiu. In final, am incropit ceva si apoi m-am dus sa-mi continui saptamana de uitat la Animal Planet. Si m-am gandit ca asa cum noi tranchilizam animalele sa le punem emitatoare si camere de luat vederi ca sa le studiem in viata lor de zi cu zi, n-ar fi exclus ca si in Extraterestria sa existe Human Planet si ne studieze si aia pe noi. Cripi, nu?