Dezgurs 3 - Interviu cu Zuzi Lindineanu

Strange

Freaky day

Nu se stie exact ce era cu ziua aceea, soarele rasarise cu spatele, ziua aia era-n plus in calendar, cert e ca-n dimineata de-atunci, Ol s-a ridicat brusc din pat, ca un evreu chemat la apel, avea o privire goala si inspaimantata de proaspat detinator al vreunui certificat de deces. In incercarea de a se da jos din pat, cazu peste masuta de la poalele patului care se rasturna peste caldul culcus al ariciului Sea, care tocmai isi savura momentul maxim dintr-un vis erotic. Ariciul zbura ca o minge de baseball pe perete, facut ciuciulete de apa din paharul care tocmai il botezase si se lipi pe perete ca un paianjen, apoi aluneca usor in jos, pana se plezni sec de podea. Violenta unei dimineti tampite, Ol se ridica vrand sa intrebe ariciul daca e OK, dar nu apuca, pentru ca ariciul Sea iesi pe usa cutremurat de un plans isteric si necontrolat. Era clar, trebuia sa faca ceva iute, asa ca Ol isi trase hainele pe el, isi lua o sapca de smekeras pe cap si se gandi sa ignore tarasenia, sa iasa la plimbare, eventual, in parc. Isi imprima un suras artificial, dar increzator, pe figura si-si mana pasii cat mai iute, catre locul de promenada. Ariciul Sea, suspinand si sughitand, il urmari in goana, ca si cum si el ar fi avut acelasi tel: cucerirea parcului. Parcul, o oaza de PET-uri plantate in iarba, asezonate cu mucuri de tigari, langa care cainii se pisa nestingheriti, vrand parca sa arate tuturor ca lumea e a lor si de bine ce e a lor, se pot usura peste ea cand vor ei, pret doar de o ridicatura a unuia din picioarele din spate. Cei doi copaci, singurii din care era format parcul, pareau si ei foarte certati unul cu celalalt, un tiganus de vreo 7 ani tipa la poalele unei banci cu 3 picioare: "n-am mamaaaa, nu am tataaaa, oaaameni buuuni".
-Ce vrei ma? Ce vrei? il tinti Ol amenintator, asurzit de tanguielile lui.
-Am cease de vanzare, domnu'? Doriti?
-Ce, ma?
-Un ceas, domnu. Uite ce cease fromoase am. Cu limbi electronice.
-Mars, ma de-aici. De ce-as vrea eu sa traiesc dupa timpul pe care mi-l impui tu mie? Si tu ce vrei ma? se intoarse Ol catre ariciul Sea, care se atarnase de-un crac al pantalonilor, in semn de ca vrea sa zica si el ceva. Ariciul prinse ocazia si-i infipse puradelului o intrebare interesata:
-Da' catelusi dintraia care topaie si fac ham-ham n-ai?
-N-am.
-Da' papuci Neki ai?
-Ho, dinozaure! il repezi Ol. Ce te-a apucat? Ia ma de-aici osudemi si du-te ia-ti un cico si-o ce mai vrei tu.
Puradelu smulse banii si sarumana mancavas, o sterse ca un glonte tanar ce era.
-Da' ce te-a apucat draga? La ce-ti trebe tie papuci si maimutoi dintraia??
-Da nu luam, vroiam doar sa stiu daca avea, ce, n-am voie sa intreb? Da' ca tot veni vorba de ce-am eu, da' tu ce dracu ai, ca zici ca ti-a dat cineva cu albastru de metil pe creier, ce esti asa inflamat azi?
-Te rog, scuteste-ma. Sunt cum sunt, tu mai bine taci si lasa-ma, nu vezi ce zi idioata avem, zici ca ne-au colonizat duhurile cele rele, sincer sa-ti spun, azi, mai mult ca-n alte dati, te urasc cu adevarat. Si o urasc si pe ea. Cred ca o sa te duc la ea, sa te tina ea, ca si-asa va iubiti voi mult, sau daca nu, te dau cuiva, uite femeii asteia care se-apropie acum. Doamna! Auziti? Nu vreti un arici? Nu? Il dau ieftin. A, v-ati cumparat ceas.., am inteles, nu mai aveti bani, vi-l dau gratis, haideti doamna cum sa va iau la misto, e aici langa mine, cum ce arici, cum sa ma duc in pizda masii?
Ol privi atunci in dreapta lui si vazu ca, intradevar, ariciul Sea disparuse cu desavarsire, asa ca se ridica si pleca acasa, lasand minunatul parc in minunata lui pace. Acasa, tablourile lui, adunate-n mijlocul camerei, cu geamurile sparte si ariciul Sea, intr-un colt al camerei, tragand cu nesat dintr-o tigara idioata. Ol se facu complet ca nu-l vede si igorandu-l total, ca si cum l-ar fi vandut, profita de absenta imaginara a ariciului pentru a-si continua acea zi, din care orele pareau a se dezlipi incontinuu.

Placerea

Peste toate noptile se-nvelea un murmur continuu, si-n ziua se prelungea cu icnete si tipete, mai mult refulari ale bucuriilor, ale placerilor, moartea dumnezeilor care se-ntampla in fiecare clipa ce decapita animalele si drumul nestiut si tinut ascuns al carnii pana sa ajunga sfaraitoare si inmiresmata pe limbile lor ce atarnau si lingeau. Gatul care primeste tot ceea ce i se da. Foamea care se pare ca nu se mai poate potoli. Mainile Boerului sfarama cozonacii-n bucati doar pentru a gasi bucatile atat de rare de nuca sau de stafide, la poalele mesei, copii tuciurii mai mult in curu gol decat cu ceva pe ei, aduna muntii de firmituri si inghit fara sa mestece, ca niste caini care nu stiu sa manance. Boerul isi roade unghiile incet, sorbind mai intai din ele, orice urma de plamadeala si priveste-n ligheanul in care-i sunt infipte picioarele, pestii Coi se-nvart printre picioarele lui, agale, iar el ridica rand pe rand cate un picior si calca pe cate unul, dar nu reuseste sa-l striveasca. In mintea Boerului gandul il gadila cu o pana, gandul acela al deciziei, al alegerii vietii sau mortii pentru oricine din preajma lui, gandul care, ca o furnica, ii coboara din cap pana pe mana si aluneca pe degetul aratator, ajutandu-l sa indice : Tu! Tu! Tu!. Erau toti cand barbati, cand femei, iar mai mult decat atat, pentru Boer erau si una si alta, chiar si soareci erau daca el vroia, soareci mici care danseaza si chitaie si se-nmultesc oricum si oriunde. Boerul mieuna, in barba lui incepura sa se adune fire lipicioase de saliva, o slujitoare veni sa-i aduca un vatrai incins si el incepu sa se atinga cu el, asa, incet, sfaraindu-si si arzandu-se, ca pentru cineva care-si cere lui insusi ceva care doare fizic, dar care mental, e nespus, grandios si divin. In bucatarie, macelarul si-a taiat degetul mic si fara sa urle, l-a pus meticulos in ciorba de capete de berbeci, apoi si-a dat ochii peste cap si a lesinat zambind, cazand peste sticlele de vodca proaspat golite.
-Totul, dragele mele, totul e acum, vedeti cum e? spuse Boerul, uitandu-se la pestii din lighean.
-Da, tata, e totul, stim ca tu esti una cu el, raspunsera fetele, care sedeau in umbra camerei, infasurate in draperii.
-Uite-l! tipa Boerul, ridicandu-si un picior, uite-l, e exact asa, dar s-a albit, fata ea draga, vino repede, vino sa vezi.
Fara sa se gandeasca vreo clipa care e fata cea draga, Pautra, fiica cea mica a Boerului, trase cu putere de rotile scaunului ei si ajunse intr-o clipa la tatal ei. El isi puse piciorul in poala ei, impingandu-si talpa-n coapsele ei, moarte dintotdeauna.
-Iti place asa? Fii ca mine! Placerea de a fi ca tatal tau nu ti-o va lua nimeni, poti sa iei, sa zicem, doi cozonaci si sa-i arunci pe geam, apoi sa faci o adunare mare in care vei stabili un vinovat. Omul acela va muri, dar nu moartea in sine-ti va aduce magia, ci tabloul acela al imarmuririi ideale, al trezirii lor, parca le si simti capetele bolborosind, dand in clocot, iar pe figurile lor poti vedea implacabilul, inevitabilul, uimirea si apropierea sfarsitului, atunci in gandurile lor vor aparea cei pe care-i iubesc mai mult ca niciodata, ei raman tepeni, asteptand decizia ta care odata data, se limiteaza la un singur om, dar pe care cu cat o amani mai mult, cu atat vei trai acea placere de a vedea cu adevarat oamenii. Momentul in care o ghilotina venita foarte de sus le taie bolnaviciunea grijilor si nevoilor lor marunte.
Din ochii Pautrei, direct pe piciorul tatalui ei, pocnira doua lacrimi tari si ascutite. Amutind de durere, Boerul isi recupera cu mana piciorul ingalbenit de durere si-l puse usor, crispandu-se, intr-un prosop, ca pe un prunc.
-Sa plangi, imi spui, cand eu iti spun altceva..., mormai cu amaraciune Boerul, intorcandu-si privirea de la ea.
-Dar tata, te pretuiesc ca pe nimic altceva.
-Nu mai vreau sa te aud. Du-te la culcare, e noapte.
Pautra-si intelese pe deplin tatal si se avanta in razele dogoritoare ale soarelui de dup-amiaza care-i croi drum pe lungul coridor dinspre camera ei.
Ramasa singura, sora cea mare, Perindahr, infasurata in mantia perdelei, privea cu ochi de foc in ceafa tatalui ei, vrand parca sa-i sfredeleasca craniul.
-Si-atunci ei cad, fata mea cea draga, ca niste jaluzele trase peste zi, cad in sinea lor si ceea ce-i mai tine in picioare e insusi natura lor fizica, animala, stabila din fire, din trecerea zilelor in care au invatat sa stea drepti. Stau si asteapta. Asteapta sperand atat de mult incat speranta ii poate omora, daca nu ar aparea vorba mea la un moment dat, care sa zica cine-i vinovat, eu vin acuzand un om si salvand o mie de oameni, deci sunt un salvator si fac asta pentru ca-i iubesc asa ca si pe tine, fata mea. Le aduc aminte, asa cum mi-as dori sa faci si tu la vremea ta, de cum e sa-ti simti venele paraind, de cum au trait degeaba, atata timp cat nu s-au simtit pe ei. Si eu sunt acolo, pentru ei. Sunt aici, acum, nu?
-Da, tata, iar eu te iubesc, spuse Perindahr, ascunzandu-si in palme fata ei vanata de plans, dar, din pacate, la o secunda dupa ce Boerul si-a intors privirea catre ea.
-Afara!! suiera el ca un tren, iar ea-si lua avant aproape dezmembrandu-si scaunul cu rotile, iesind pe usa ca printr-o gaura salvatoare. Boerul isi strivi cu mana pe dinti o plosnita care inlocuia cu succes o stafida si o manca impacat cu ideea ca mai sunt si stafide cu alt gust, uneori. Ura fata de fetele lui se desena clar, atunci in sufletul lui inexistent si sterp, si-n acelasi timp, ii spori placerea de a fi unic intr-o lume care, bineinteles, n-a existat niciodata.

Ganduri paralele

She loves him not.Cand mainile lui se ixeaza si-i inconjoara-n rotocoale usturatoare doi dintre sani, ea se-apleaca rusinata, causindu-se, se-nchide, se-ncuie, el ramanand pe-afara-n frig, cu degetele disparate, inabusite-n umbra formei lor. He loves her. Ei ii este foame. Si-aprind tigara de dupa, desi tigara nu-si avea rostul, ea nu l-a lasat s-o, cumva, s-o implineasca, sa-i improsateze respiratia, s-o, in fine. She loves him. Dar, ar putea, ah, dac'ar putea s-o atinga aici, pe spate, intre omoplati, sa-i acopere tot spatiul ala, ea ar fi arcuit mai fericita, ea vrea ca el sa stie dinainte, uite, atunci, limba lui pe coapsele ei surzi s-a prelins ca un melc mic peste o linie alba de sosea, trecerile ei de pietoni au zambit alb intens. She loves him too much. El ii conduce mainile spre spate, tare, incordat, el o saruta cu limba prea incordata, el o musca de gingiile ei ruginite, ii aduna toti dintii la un loc, el o raneste rasfatand-o cu mana sub fusta ei sifonata, ea il impinge, el o impinge, el o adulmeca cu mana, o taie cu degetul mijlociu, cautand o iesire prin ea. He hates her. Ea-l saruta cu limba-n ureche, el o ingana, ea il atinge greu, el o imita gresit, ea il trage, el o trage si cad peste radiatorul incins. Ea se frige. She doesn't love him. Tigara ia-n foc covorul, el sparge cana plina cu apa, ea-si ridica chilotii, el se apleaca si-i rupe cu dintii, ei nu-i place dar he loves her too much. Ea vorbeste la telefon. El ii toarna vin in palma si-l bea incet, enervant. She hates him. El ii miroase gatul, gatul ei e prea sus, nasul lui se-mpiedica-ntre sani in timp ce gura lui cazuta pe un san ii ia capatul si i-l inghite-n sec. Ei ii place. El e nervos. He doesn't like her. Ea arata ca o mama, lui ii trece de facut nebunii absurde. Ea il opreste, el se ridica si-o palmuieste-ncet, dar amenintator. Ea se-apleaca si-ncepe si lui nu-i vine sa creada, e fantastica, ea-l face sa se clatine, ea stie bine ce face, he really loves her. El o tintuie de perete, se-agata de parul ei si, intorcand-o cu spatele o-mpinge-n zid sprijinind-o bine-n miscarea de dute-vino pe care i-o impune, i-o obliga si ea-si roade pielea de pe maini, she hates him, ea tipa, he hates her, el o tranteste mai tare-n perete, suna telefonul, ea se gandeste cine-o fi, el o convinge ca va suna mai tarziu si-o trage peste el pe jos, si ea loves him, se unduie, el o ghideaza, ea se trage-ncet si se aseaza-ncet, he loves her, suna iar, el-din ce in ce mai, ea nu prea mai, she hates him. Tigara n-a ars toata, o reaprind, e umeda, cine-o fi sunat? Ea stinge lumina si el tranteste usa de la bloc in urma lui cu gandul la chioscul de tigari din apropiere.

Santinela

"Si-acum ce as putea sa fac sa ma lasi sa trec?"
Isi zornaia buzunarele impingand un raspuns evident, sec si lumesc.
"Ehei, eu zic sa te decizi. Pajura sau cap! Dam cu banul. Soarta pana la urma in asta consta, de ce ar fi soarta ta diferita de intelesul acesta?" spuse strajerul uitandu-se la Unu ca un vulture chior de un ochi, dar al carui celalalt ochi parea a suplini o sarcina dubla.
-Pai nu stiu, ce sa aleg, dam cu banul, daca cade pajura, o sa aleg pajura, daca cade cap, aleg cap.
-Dam cu banul, pentru a alege ce dam cu banul, ma ustura spirala ta de gandire, dar nu ma pot impotrivi.
-Deci, sa dam cu banul! zise strajerul turnului, aparatorul cu puteri ascunse al Marii de Foc, dam cu banul, banul eu il scot, banul meu va alege pentru tine, ca pentru orice calator care prefera sa se miste noaptea, atunci cand ziua nu-i este indeajuns. Aleg si eu ca si tine, caci in sine, alegerea nu e a ta, ci e alegerea de a fi sau a nu fi.Deci, hai, arunca-l in aer, ca nicigand ca el sa zboare n-o fi, ci se va asterne la loc, pecetluindu-ti alegerea si lasandu-te mort sau viu, aici, unde viata oricum nu mai conteaza.
Pajura-si desfasura aripile de pe mana in care cazu si Unu-si citi primul pas al destinului lui vorbind cu cuvinte decisive:
-Deci, aleg pajura!
-Aaa! extazul cuvintelor apasate il excitara pe strajuitor si acesta-si lua banul si sarutandu-l il arunca si el in aer, incredintandu-si toate caile sanguine aceluiasi scop al alegerii facute de catre banul care stralucea rostogolindu-se in aer ca un acrobat, intruchipand in cateva clipe o asteptare de o viata, atunci cand eternitatea devine doar un chin si-aproape ca o traire.
Unu se-nclina ca un rege in fata unui slujitor impacat cu sine si din palma strajerului Marii de Foc rasarii partea aceea, mereu a doua, a banului, cea care oricum ar fi fost destinata, ar fi ucis, si-n ochii larg deschisi ai lui Unu, seninatatea unei singuratati complete se implini ca un soroc al orei exacte si apoi se rasfranse-n miscarea taioasa care imparti strajerul in cap si trup, cutitul care facu gatul sa galgaie-n ultimele ganduri nespuse pe vecie in care strajerul avea sa-si mai duca somnul etern. Acum Unu se opri, iar sangele care-l stropise ii intra in haine binecuvantandu-l ca pe un nou nascut.
Era el fata in fata cu Marea lui, ca si cu o mireasa pe care avea s-o despice-n doua. Pe langa acel cadavru al deja nu se mai stia cui, clipocitul jocului inca se mai auzea, inchis din ce in ce mai mult in falfaitul pajurei celei tacute si stralucitoare.
Era o noapte ca in povesti. Ca-n orice poveste.

Beibi

"Mi-as dori sa am si eu soare dinasta!"
"Bine, iubito, o sa ma straduiesc, promit."
De la fast-foodurile din zona venea o mireasma imbietoare de euri prajiti, fata se delecta cu un hamburger de doua ori mai mare decat gura ei si-ncerca muscand din colturi sa-i mai reduca din grosime. In ochii ei luceau niste stele aurii, cuprinsa de ameteala lucrurilor din jur, cauta sa cuprinda-n sacose toate rafturile si umerasele. Lumea de haine colorate peste care incerca sa se simta stapana, etichetele care treceau prin scanner si apoi cardul lui aluneca suav incuviintand platile. El o iubea ca pe un cameleon personal, respirandu-i parfumurile, cerceii, pantofii. Ea impinsese limitele aratandu-i lui ca luna de pe cer nu mai prezinta nici un interes, ea, mai nou, isi dorea soarele acela care incapea tot prin bolta de sticla a Mall-ului. Un soare care-ti asterne razele la picioare respectandu-te, incoronandu-te.
"Si? Ce-ai facut de cand te-am lasat aici?"
"Pai, mi-am luat cateva rochite si cativa pantofi, dar, frate, n-am gasit accesoriile care trebuiau, e incredibil, asa sunt de nervoasa. Am vorbit si cu maica-mea, m-a sunat ca are nevoie de niste bani sa schimbe acoperisul, e nasol, ca chiar n-am cum s-o las asa, e singura, acolo, la tara, nimeni n-o ajuta, iar cu pensia ei..."
"Lasa, stai linistita, iti dau eu bani sa-i trimiti."
"Da, imi dai azi, da? Ca nu mai poate amana."
"Da, sigur, iubito, nu-ti face griji. Numai sa mai scot ceva bani din banca."
"Nu mai ai cash?! Bine, mai bine te duci acum sa scoti, ok? Eu, oricum, trebuie sa mai cumpar niste chestii ca am luat geanta asta cu galben si mov si n-am la ce s-o port. Imi trebuie neaparat o rochie galbena si niste pantofi mov, ca altfel, sunt distrusa."
"Da, draga, imi termin si eu cafeauna si ma duc sa scot. Iti iau si sacosele cu ce ti-ai luat pana acum, ca sa nu te mai cari cu ele aiurea."
Nu stia exact ce anume ii placea la ea, probabil tocmai aerul ala de multumire pe care-l afisa oricat de multe lucruri isi cumpara. Parea intotdeauna nelinistita ca uitase sa-si ia ceva, ca nu-ncapuse absolut toata marfa din magazine in plasele ei, ca oricum, chiar daca ar incapea, toate magazinele astea la un loc sunt mult prea putin, fata de nevoia ei de a avea lucruri. Probabil ca ar fi considerabil mai fericita daca ar putea, in realitate, la fiecare pas pe care-l punea, sa apara imbracata in altceva, tot timpul altfel decat era. Femeia lui altfel, blonda invelita-n platina, a carei gura se chinuia sa se dilate pentru a inghiti dracului odata rahatul ala de hamburger, fata ei se inrosise furioasa, batea cu tocul unui pantof in podea, iar mana ei cu unghii puse se-nclestase sufocand telefonul mobil.
"Te iubesc mult, frumoasa mea!"
Frumoasa nu auzi, pentru ca toata atentia ei era asupra unei posesoare a unei perechi de cizme absolut geniale.
"Vai, frate, de unde-are aia cizmele? Frate, mor! innebunesc de vie! Te duci tu s-o intrebi? Du-te, ca nu mai pot!"
El se ridica si se indrepta spre nesimtita aia care indraznise sa poarte niste cizme atat de smechere si dupa un "nutesupara" o intreba. Fata il masura cu o privire admirativa, ca pentru un barbat care nefiind frumos reusise sa compenseze cu varf si indesat printr-o vestimentatie eleganta si-i spuse zambindu-i nobil ca din Berlin. Atunci el isi privi iubita care-l astepta la zece metri de el gata de atac si-i urmari calm izbanda ei in lupta cu hamburgerul gigant, momentul acela magic in care ultima imbucatura aceea in care se afla doar ketch-up-ul invelit in chifla, se arunca-n haul gatului ei strajuit pe din-afara de zidurile unui colier cu cristale Swarovski. Mintea lui dadu brusc in foc ca o cafea la orgasm si-o lua la goana pe scarile rulante, apoi printre oamenii care miroseau a fel de fel de bunastari, care mai de care mai relaxante, inse el se repezi peste ei ca o mare sub influenta unei furtuni si varsa afara din Mall. Se opri doar in masina unde abia atunci ii rasuna ca o tiuiala vocea ei in urechi care striga ca un macac, agatata de balustrada ultimului nivel al cladirii: "ce-ai patit, Beibiii, unde te duci? Beibiiiii!!"
Trecura cateva zile, decorul inecase plansul ei , garsoniera parea a-si pierde orice speranta de remobilare, ea statea cu telecomanda-n mana si cu gandurile adunate-n partea din fata a capului. Nu mai avea nimic de mancare, iar apa de la robinet era singura ei prietena. La usa suna scurt si ea sari ca un drogat care-si astepta doza. Un domn care semana cu taica-su, doar o idee mai treaz, ii spuse cu un ton formal:
-Aveti un pachet! Semnati aici, va rog!
Ea se executa, tacuta ca o icoana si apoi se retrase in camera cu aceeasi piosenie. In pachet, nici un ban, nici tu ceva de mancare ci doar un bilet de avion pentru data de maine, doar dus, cu destinatia Berlin.

Intoarcerea

De unde sa vina vocea care sa-ti spuna, tie, Kala, daca nu din noptile in care i-ai ingropat si din zorile de prisos ale zilelor impachetate-n fumul asurzitor care turna nisip pe cer si-l zdrobea ca intr-o piua a deznadejdii. -asa graia vantul, ca un judecator al naturii, iar Kala-l ingana indurerata, mangaidu-si parul cu doua degete, suferind si ea, in sfarsit, in locul acela, singurul in care nimeni nu patrundea cu privirea. Cu ce-ar putea ea acum schimba ceva? Oamenii trudeau, nu se simteau tristi, munceau ca de obicei tot ce putea munci, sperau tot ce puteau spera, renascand din nimic, pentru ca in nimic aveau sa se intoarca. Personaje din basme, asa aveau sa fie considerati, peste cateva sute de ani. Si ploaia care a venit, era doar din lacrimile Kalei, Kala-si tinea fatza-n genunchii ei de fetitza stranie si-n ei isi strangea pleoapele cu toata puterea. Iubirea o invaluia, iubirea aceea a eliberarii de sine,atunci cand spiritul isi da drumul la vale si devine curgator si limpede si bun la gust, racoritor. Kala le purta lor vina, ea omorase oamenii, resadind altii noi, cei care acum zornaiau in alte lanturi invizibile, care tocmai isi depusesera semintele atat in pamant, cat si in pantecele femeilor lor frumoase si harnice. Peste toata zguduiala trupului Kalei, se-nrosi nimbul ei ca si cum s-ar fi inflamat in toata puterea lui de aer. Kala plangea si cu mainile musca pamantul de langa ea, cautandu-si echilibrul acela, care de obicei nu e necesar, dar acum era. Barbatul care-si imprimase puritatea si devotiunea lui in rochia albastra a Kalei, urma fetzei lui rasari luminoasa si fierbinte-n poala ei si-i zambi ca si cum iubirea lui inca nu incetase. Kala ar fi vrut sa se duca la oameni si sa le spuna tot, sa-i faca sa se opreasca putin pentru a o ura, pentru a arunca in ea cu pietrele binecuvantatoare de care ea avea atata nevoie. Dar Kala nu putea vorbi cu ei. Ii putea vedea, auzi, asculta, intelege. Si-acum, poate ca dupa ce va plange suficient, va putea sa incerce sa-i iubeasca. Si-atunci Kala s-a aruncat in noapte, stropind stelele cu lacrimile ei, plangand odata cu lupii pazitori, patrunzandu-si mai adanc in propria ei remuscare si-n regretul ei monumental. Regret pe care orice personificare a unei entitati il are, regret care se arata ca fiind una cu destinul, cu firea mai mult sau mai putin justa a lucrurilor care exista si care starnesc mirare. Care dau inteles intelepciunilor resemnate ale vietii, din care omul isi trage puterea de a accepta, de a se resemna, faptul indiscutabil si punctul in care toate asa au fost sa fie, fara explicatii logice, fara noima.
Kala, albastra si galbena, iute si ascutita, ca insasi eternitatea ei, Kala plange si ziua-si aprinde solarul. Si-atunci Kala sare-n picioare si ochii ei se deschid adanc, privirea-i vine de dinauntru, de foarte departe, cu o viteza uluitoare si se-nfige in albastrul cerului ca o sageata de foc, iar cerul ii fulgera, raspunzandu-i. Si-ncet, incet, incepu a se invarti, cu mainile intai aproape de corp, apoi indepartandu-le, si-n invarteala ei, pana si buzele i se intredeschisera si-atunci, graiul ei iesi din ea, nu ca o decizie constienta de a vorbi, ci ca o nevoie, ca o datorie ancestrala, ca o frantura de univers ce revenea la loc dupa ce statuse ascunsa intr-o gaura neagra si Kala privi cerul si-i spuse:
-Da-le apa! si din cer incepura sa curga stropii mari si zgomotosi.
Kala se uita la copaci si le spuse:
-Cu apa cerului va servesc. Faceti bine si infloriti.
Si copacii si-au deschis ramurile si-au dezvaluit din ele frunze si flori. Apoi Kala ii spuse campului ca tot ceea ce oamenii i-au dat, sa inalte si printre firmiturile de pamant s-au aratat minusculele semanaturi. Iar oamenii, vazand toate astea s-au dus si s-au intors in fuga cu femeile lor in brate ca sa le arate minunea.
Tacuta ca o linie, viata nastea verdele, aducand in locul acela, ca peste o poveste, primavara, iar oamenii o priveau, martori ai unor lucruri inimaginabile si infinit de frumoase. Kala ramase albastra si muta, cu ochii ingropati in cer si cu sufletul ei adunat intr-o ultima urma de trup. O lacrima inca-i mai strajuia coltul unui ochi ca si cum era aproape imposibil sa se dezlipeasca de el. Kala rasufla, aruncand vantul si dandu-l peste cap, iertarea lor inconstienta aproape ca o transformase intr-o statuie de marmura, cand dincolo de rigiditatea trupului ei intepenit, se destelenea o carne proaspata, inmuiata in emotia unui dezghet care-a venit dupa foarte, foarte mult timp.

Forgive me

In zambetul tau cald mi-am ascuns intentiile, atunci cand el mi s-a dezgolit infrunzindu-ti dintii din buze. De ce n-ai putut apoi sa taci? Mi-ai aruncat cuvinte ca pe niste pietre semipretioase, mi-ai daruit mai multe promisiuni decat trebuiau, doar pentru ca, asa ca si mine, ai simtit acel moment mai magic decat era cu adevarat. Mi-ai luat apoi sufletul spunandu-mi ca-i vei pune doua coperti, ca sa-l protejezi si ca ai sa-l citesti si-ai sa mi-l dai inapoi. Mi l-ai inapoiat deja cand simteam ca aproape ca nu-l mai vreau, mi l-ai dat sifonat si fara cateva capitole din el, care probabil ca si-acum zac pe undeva prin biblioteca ta interioara. N-am sa te iert. M-ai mangaiat pe tenisii uzi, mi-ai sters umbra singuratatii de pe ei si le-ai soptit ca drumurile lor ratacitoare se vor opri. Ma tineai de mana ca pe un baston si eu iti sustineam sperantele si visele care se ascunsesera demult intr-un om placid si uniform. Imi aratai un om exemplar care-si dorea si eu ma-nvolburam la orice bucurie a ta care sarea mai departe decat ai fi vrut. Slabeai carandu-ma in spate, ma iubeai constant, grijuliu, temator. N-am sa te iert. Eu cautam iesiri, cautam motani, mi-i puneam in pat si a doua zi, ei sareau pe geam si-atunci ma intorceam la tine, care plangeai ba ca un copil orfan, ba ca un parinte fara copil. Si-apoi ma iubeai ca pe o fiinta de muzeu, ca pe o statuie profana, un idol inalt, intruchiparea propriei tale imagini a unei Afrodite contemporane. Ma lasai in fiecare zi, ma paraseai, spunandu-mi ca timpul s-a terminat, dar eu sa nu uit ca si maine e o zi. Pentru fiecare zi ce venea, mi-era din ce in ce mai greu sa te iert. Si tu-mi spuneai ca timpul e singurul nostru prieten, ca el decide, ca noi suntem mici si lasi, suntem prea neavizati sa luam decizii in locul lui, timpul - acel prieten imaginar cu care banuiesc ca si-acum iti bei cafeaua in diminetile care nu ies asa cum trebuie. Timpul care-a distrus galetile cu var de dupa tejghea, timpul care a sters cu totul unele amintiri, ca un caine care mananca din cand in cand bucati de creier, timpul in care tu mi-ai spus sa astept si-atunci cand simt ca nu mai rezist, sa fac gimnastica, timpul care si-a facut templu in ograda mea, acel timp care tie nu ti-a mai ramas, pentru ca nu te-am mai putut ierta. Tipetele telefonului, zgomotul surd al camerei mele de spital, zilele in care nu ti-am mai pastrat tie ceea ce numai pentru tine era, diminetile goale in care n-am mai frematat unul in bratele celuilalt si scuzele pe care le-am considerat de prisos. Ultimul gand pe care-am uitat sa-l am. Iertarea ta. Sora geamana a iertarii mele, doua identice care nu s-au cunoscut niciodata. Si-asa cum timpul s-a dovedit a fi si un bun insotitor al vremurilor, mi s-a asezat in brate ca un babuin dezosat si mi-a dezvaluit in cele din urma secretul celalalt, acela in care nici tu nu ma vei ierta niciodata.

Clipa

Cuiele din cap s-au rasucit o data si gandurile s-au umplut de-o pozitivitate patologica si molipsitoare, ca daca el s-a apucat sa rada tinandu-se cu mainile de obrajii sparti, si cel din oglinda a inceput sa faca la fel. Radea de se cocosa oglinda. "Ci roza-i viata!" gandea, oamenii sunt mai frumosi ca niciodata, griul-sters cu radiera, moartea a cazut toate examenele, putea, in sfarsit, trai vesnic, bucuria i-a invadat ca o armata spartana oasele si prin vene a-nceput sa-i curga lapte cu cacao. "A...maine sigur se-ntoarce!" , ea se va intoarce. Gandea zambind si zambetele gandeau la fel. O sa ninga si-o sa-i placa, o sa-i fie si frig, dar o sa-i placa, o sa zburde cum fac mieii pe care i-a vazut ieri, corpul lui burdusit cu sclipici nu mai are stare, mainile s-au impreunat a pace si samponul antimatreata, in sfarsit, a dat roade, din capul lui nu mai curge nimic, toate sunt la locul lor, aranjate impecabil, dragostea de parinti la sectorul familie, cuiele, la sectorul accesorii, ariciul Sea, la fructe de padure si iubita lui fosta, la si altele. Spatiul inchis s-a deschis in toate partile odata, cei patru pereti au cazut ca cojile unei portocale belite si caciula i-a aterizat pe pista capului lin, ca un fulg de aer. Singura intrusa era intrebarea "cum asa", dar a-mpins-o fuga intr-o vaza cu spirt, n-avea nevoie de raspunsuri, raspunsurile sunt intotdeauna cele care sfarsesc ceva, toata magia poate disparea, daca i se aseaza vreun raspuns anofel pe mana. Ridurile vietii, paralele si limpezi, nu mai par niste sapaturi grosolane, ci niste rasaduri promitatoare de toporasi. Putea sa raspunda, daca era absolut necesar, de ce, pentru ca ca are chef ca toate acum sa fie cum si-ar dori, are chef sa priveasca o gura cazuta, de jos in sus, si-atunci ea, automat, zambeste, are chef ca viata lui sa-i danseze la bara in seara asta, fara ca el sa fie nevoit sa-i bage bani la chiloti, asa cum face mereu, vrea sa creada si crede ca totul sta sub semnul gratuitatii si voluntariatului, turnul din Pisa nu e-nclinat, doar Pamantul atarna mai greu intr-o parte, buturuga mica nu rastoarna carul mare si visurile vrabiei vis-avis de malai s-au indeplinit.
Oamenii au gaurit iar steagul si pustanii iar scriu pe garduri "pace", uitand alte cuvinte cu P. Femeile nu mai topaie pe manele, mamele nu-si mai pun copiii pe coji de nuci, prin canalele vesnic populate, nu mai locuiesc decat soareci. Mana de pe telecomanda a dat OFF si el brusc, s-a ridicat cazand din pat, si-a-ncalecat tenisii patati cu vara si l-a-npachetat iute pe ariciul Sea, iesind in bulevard. Cainii din fata l-au salutat respectuos, strada cotea stangaci, dar rugand-o, s-a indreptat de sale si s-a scuturat de zapada, dandu-i-se goala si fierbinte asfaltata, ce frumos! Copiii nu-l mai bulgareau, stateau agatati de ultimele degete ale mamelor lor, care pareau toate fostele lui prietene, copiii si ei pareau actualii lui urmasi, tramvaiele-l ocoleau cu adanca sinceritate si dintii nu-i mai clantaneau in gol. Oamenii ii imparteau cele mai bune urari, din case scanteiau lumini primitoare, in sfarsit, feeria l-a asteptat exact la ora stabilita. Totul invaluit intr-o ceata care dansa printre formele concrete care descriau orasul, dandu-i un nume. El-un centru al universului, de unde toate plecau si veneau incontinuu, mai indatorate ca oricand. Despacheta ariciul si-i dadu ghes: "Du-te! Esti liber!" Ariciul Sea se uita complet prostit la el si-i arata obrazul: "Ma confunzi cu apa calda!" "Ceee?" Vis imperfect. Oricum, perfectiunea nu e ceva de care sa te bucuri, pentru ca perfectiunii ii lipseste atingerea umana (sau ariceasca), cea mai draga notiune. Lasat singur, ariciul s-a-ntors acasa, destul de ingrijorat, el, tot inainte, dinainte mai inainte, peste mari si tari devenite cai de umblat, presarate cu confetti, pentru regele lumii care devenise, fiindca asa a vrut, alungand imposibilul, pasandu-l ca pe o minge de fotbal, altor oameni care nu credeau ca au puterea de a visa tot ata de mult ca si el, si a caror datorie primordiala a fiecarei zile este, de fapt, sa prinda cat mai strans clipa ei magica.

Fericirea

Si-atunci, asa cum s-a zis ca o sa fie, a plouat peste pamant si din el s-au ridicat plante. S-au dus stropii departe intrand in miejii neinsufetiti ai pamantului, facandu-l moale, proaspat, bun si atoatestiutor. Peste lumea de-aici dainuia linistea lumii de dincolo, in aer se ridicau panglici de vant si pe pietre stateau regii care intindeau mana sa prinda puterea stranie si absoluta a inconjurului. Pe apa, ca o frunza vie, plutea Kala cu mainile-ntinse, ca intrun pat de ovaz, din ochii ei care dormeau in ea se-ntindeau, unind-o cu apa, lacrimile ei luminoase si clare, Kala plutea ca planeta asta in univers, se simtea rece si sarata, calma, neatinsa si iubitoare. Ca un fluture impreunat cu un bec, statea pe apa si se lasa dusa la vale, imaginandu-si pacea. Din colturile caselor rasunau vocile cele care le stiu pe toate, unele peste altele cladesc amanunte despre vreme si rad cufundate in propriile lor ecouri. Fericirea e doar un pas cu care apesi pe viata, ca pe grumazul unui dusman fidel. Stinsa in firea omului este si se descatuseaza cand vrea ea si cu cine vrea ea, ca o iedera ce se catara prin oameni, atunci cand la picioarele lor da roade samanta bucuriei. Kala simtea ca-n sufletul ei se adunau ca la soare, mii de emotii iesite de la iernat, pe Kala oamenii o mancau intruna, iar ea le simtea pasiunile si transpiratiile si se facea sul si aluneca tot mai departe, adunand in drumul ei, apele cele mici si fragede. Fericirea e un lapsus al trecutului, sterge cu maneca ei tot ce-a fost, imaginand omul nou, care s-o traiasca. In Kala, pestii clocoteau si zburau, e loc pentru toate in inima ei, ea se gandeste la struguri si buzele i se-nrosesc a vin, se gandeste la un om insetat si se dezbraca incet, in fata lui, se dezbraca de fiecare gand, aratandu-i-se atat de goala, incat omul acela, la un moment dat, n-o mai vede.
Peste campuri, femeile s-au apucat sa arunce haine, timpul se indulcea cate putin si le tragea de maneci, lasandu-le subtiri, libere si atente. Ele discutau cu barbatii sperand din nou la ei, facandu-le din nou copii, barbatii le apucau de maini si le dansau ca pe niste cercuri, ca pe bice, le invarteau in aer de mijloc rupandu-le gurile cu saruturi de plumb, iar ele radeau de durere si le placea.
Kala mustea si apa din jurul ei, purtand-o ca pe o jertfa, o ducea mai departe, pe un ultim drum temporar, clipocind in soapte ude, iar Kala murmura-n apa ca si cum si-ar fi dorit sa se innece: " fericirea e anticiparea. Acum eu ma intretai cu mine, ma descopar ca o carte de joc, imi intalnesc capul si pe umeri si la picioarele mele. Incep din ambele capete si nu ma termin nicaieri."
Pentru Kala, apa nu exista. Ea doar se lasase in jos, pe apa, sa se odihneasca si corpul ei si-a adormit greutatea, facand-o curgatoare, Kala e fericita, oamenii s-au sculat, au inceput din nou, viata si-a reamintit rostul si rotile masinariei ei au inceput din nou sa calce una peste alta, huruind. Era ca si o izbanda a cuiva care in loc sa lupte, a stat doar si a asteptat. Merge apa ca orice curs al oricarui lucru, la care nu te gandesti, care te poarta si te duce, iar Kala-si scotocea prin podul mintii aruncand ganduri vechi, rupte, deschizandu-si ferestrele, inghitind cerul in ochii ei albastri si roz si lila, ca o palnie prin care nemurirea trece de la un milion la alt milion de ani.

La Eleonora

Se preconiza a fi o zi frumoasa, vremea deveni nostalgica pana la lacrimi care picurau din stresinile casei ca lacrimile unei gospodine fata in fata cu ultimul episod din telenovela preferata. Ol se trezise devreme, se dadu jos din patul dezarticulat si incepu sa faca niste miscari de sus-jos, care aduceau a gimnastica pentru motzii din Oash, izmenele lui dadeau sa plezneasca sub efort, iar muschii-i paraiau de parca incercau sa prinda posturi straine. Din cosuletz, ariciul Sea casca ochii a ziua gandind ca are un cosmar dar nu, stapanul sau in carne si oase facea exercitii. Ol incepu apoi o varietate de alte miscari si termina apoi cu zece flotari violente si se urca la loc in pat. Dormi vreo doua ore, dupa care se trezi si se spala pe ochi afara, in zapada. Trezi si ariciul si, luandu-l la subbrat, il arunca in floescaiala gandindu-se ca face o gluma reusita, insa ariciul n-a ras, ci s-a incovoiat ca o pisica infuriata si i-a spus fara nici o jena ca e pur si simplu idiot. Ol cel jignit intra inapoi in casa si arunca cateva haine pe el, se incalta si o lua la pas iute spre poarta. Pe fatza lui, furia desena diverse figurine ca o raza de soare pe un zid, era foarte nervos si se simtea pus pe fapte. Ariciul Sea se puse si el instant pe faptele lui Ol si-l urma fugind sa-l prinda din urma, ca un minicatzelus inaripat. Atmosfera era ideala, vantul disparuse definitiv de pe pamant, zapada-si dadea ultimul suflu si soarele-si azvarlea razele ca pe niste unditze. Casele pareau din nou inalte, rasarind castigatoare din lupta pe care-o dadusera cu iarna cea rea. Ol se insenina involburat de optimismul transparent al acestei zile de neasteptat si intoarse capul dupa ariciul cel neobrazat, ba chiar ii si zambi scurt in semn ca-l iertase. Ariciul Sea, terminat de emotie i se arunca deampicoarele si cazura amandoi incolacindu-se prin zoaiele drumului. It doesn't matter, gandi Ol, sarind la loc in picioare. "Da' unde mergem, daca n-o fi cu banat?" puse ariciul punctul semnului principal de intrebare. Ol nu-i raspunse, dar il mangaie ca pe o iada, ca atunci cand vrei sa dai de-nteles cuiva ca sa aiba rabdare, c-o sa vada. Mersera ei un drum destul de lung, chiar si lat, si pasul lor ordonat se opri intro poarta cu incrustatii in lemn, care aduceau cu niste floricele, semn ca ori au ajuns la vreo domnita, ori au ajuns la spitalul de boli nervoase. Insa dilema se sufoca imediat ce ea, ingrata, aparu in pragul casei ca si cand si de data asta ii anticipa lui Ol fiecare miscare, orice intentie, chiar si impulsurile spontane si de neasteptat. Ol lua o pozitie oarecum derutanta si, dupa ce zambi, se incrunta si se uita pizmas ca un hot de gaini prins in fapt. Ea-l invita in casa si dupa el, deschise larg bratele ca poarta unui univers de iubire netarmuita iar ariciul Sea i se lipi de sani ca o guma de mestecat cu tzepi, pentru masochisti. "Zaiet, cum de-ai venit pana aici?". "Nu eu, el!" concise ariciul indreptandu-si privirea catre Ol, care astepta consumarea dragostei dintre cei doi.
-Ia zi, cu ce ocazie pe-aici? Chiar m-ai lasat masca, ce pot sa zic. Ia loc, fac o cafea, aduc si niste prajituri.
-Pai daca te duci sa faci cafea, nu-ti pot raspunde la intrebare.
- Lasa, ca era retorica, da-o dracului. Ai rabdare, e gata repede cafeaua. Dezbraca-te.
Ol era deja dezbracat. De cuvinte. Ca de obicei, ca de fiecare data, vrabiutele i se adunau pe limba haotic, ca saliva unui lup rupt de foame, si-n plus, ea, maestra, avea centura neagra la dat replici, iar el era si de data asta aproape sigur c-o sa iasa din mainile ei ca o varza murata.
-Hm, hm, cat zahar vrei la cafea?
-Lasa ca-mi pun eu.
-Nu-ti pui tu, iti pun eu, zi cat.
-Atunci nu vreau deloc. Sau o lingurita. Eleonora, ce sa mai cred eu despre tine? Mai pot avea incredere in ceva?
Eleonora ramase cu ibricul in mana nehotarata unde sa-i toarne cafeaua, in ceasca sau pe langa, dar se redresa brusc si puse gentil cafeaua pe masa, suflandu-i in ochi aburul coplesitor. Se duse apoi sa aduca prajiturile, Ol se uita la ariciul Sea ca si cand ar fi vrut sa stie cat e ceasul, ariciul insa studia frunzarind captivat Pendulul lui Focault, fara sa realizeze nimic din ce e in jur.
- Ei, acum, draga pelegrinule, zise ea intorcandu-se voioasa cu niste prajituri lesinate luate direct din cuptor, despre ce incredere este vorba?
-Las-o balta, mai pune-mi o lingurita de zahar, te rog.
-Ol! Incredere ca ce?
-Zahar, te rog.
Zaharul mult asteptat se simti rugat sa vina singur si facu acest efort, asternandu-se singur in cafea ca un om viu care decide sa-si probeze cosciugul.
-Pai cand vii la mine, cand pleci. Eu ce sa mai cred? Esti cu mine? Sau cu..?
-Da' ce treaba ai tu cu..?
-Vreau doar sa stiu daca esti si cu mine?
-Sunt cu..
-Si cu mine cum ramane?
-Si cu tine. Daca vrei sa fiu si cu tine.
Ariciul Sea-si ridica nasul infierbantat din carte si intreba:
-Si cu mine?
-Ol, trebuie sa intelegi. Totul intre noi s-a terminat demult. Acum ce pot face este sa te mai vad uneori, mi-esti foarte drag, uneori o sa vin pe la tine, daca vin, poate ca si mai raman peste noapte, oricum, asta vedem noi. Mai mult nu pot. Asta trebuie sa stii si sa crezi.
-Da.
Ol isi desprinse buzele de pe ceasca, ii multumi pentru prajitura care nu vroia in ruptul capului sa se duca in jos pe gat, ii ceru un pahar cu apa si incaleca pe-o sa, il impacheta pe ariciul Sea in foile cartii din care nu reusi sa-l desprinda si cu o mana isi lua la revedere, iar ea, cu o gura il saruta pana departe in gat, indesandu-si limba ca sa-i scoata si ultima urma de indoiala din el. Drumul spre casa asfintea cu graba si zgarcenia fiecarei zile de iarna in care lumina are program limitat. Insa in Ol, care acum mergea alene, sfidandu-si agitatia interioara, in Ol aparuse sentimentul de incredere. Acea incredere pe care ti-o da un om in momentul in care te-a convins ca esti prost.

Belive

Sa credem in vise ca in prescriptii medicale si-atunci visele in care credem beau red bull si zboara. Am crezut ca n-o sa cresc niciodata prea mare, ma uitam in ochii capetelor cu par permanent si-mi juram ca ai mei n-or sa devina niciodata atat de goi ca ai femeilor acelea care, fie vara, fie iarna, purtau tot timpul fusta peste genunchi si lipita de mana, era sacosa de piata. Am crezut ca am scapat de comunism, ma bucuram pentru ca, in sfarsit, la televizor era program prelungit, desi tot ce era in emisie era revolutia in direct. Am crezut in oamenii aceia imbracati in pulovere care strigau din fata unui birou improvizat ca totul s-a terminat, suntem salvati. Am crezut ca daca iubesti, totul vine de la sine, am crezut ca iubirea imi da dreptul sa obtin tot ce vreau, doar pentru ca iubesc. Am crezut ca binele invinge, singura problema e ca am crezut intrun alt bine, decat cel adevarat. Am crezut ca voi cuceri lumea, ma descoperisem dintrodata ca pe o fiinta extraordinara, am luat aliura de zana si am asteptat multimea care trebuia sa-mi recunoasca meritele si exceptionalitatea. Am crezut ca sunt foarte frumoasa, si ca nu e nevoie sa ma uit la oameni ca ei sa ma remarce, treceam printre ei si le reprosam in capul meu, ca de ce nu ma vad, de ce nu-mi zambesc, de ce nu-mi vorbesc. Am crezut ca broastele se transforma in printi si fiecare zi in care nu se intampla asta, nu facea decat sa completeze o fantezie tot mai ideala. Am crezut ca oricine ma va cunoaste, va ramane placut impresionat si ma luptam cu cei care nu ma placeau incercand sa le zic ca este datoria lor sa incerce sa ma cunoasca.
N-am vrut sa cred ca nu toti oamenii sunt ca mine si i-am acuzat. Parerile lor, diferite de ale mele, le-am considerat gresite fara a ma opri sa le analizez. M-am trezit singura si-n jur, peste toata lumea mea inchipuita, strajuiau ca niste papusi stricate toate idealurile si obsesiile mele, alaturi de posterele idolilor care nu mia coborau odata de pe pereti sa-mi spuna ca doar ele stiu cata dreptate am.
Am crezut ca sunt speciala. Acum cred ca sunt speciala. La fel de speciala ca fiecare om.
Cred in lucruri pentru ca lucrurile sunt exact ceea ce sunt. Un apometru nu promite ca-ti da trafic nelimitat la internet, o scrumiera plina nu te minte ca fumezi doar jumate de pachet. Cred si in oameni, chiar si atunci cand acestia inceteaza sa mai creada in ei insisi. Cred in traiectoriile pasarilor calatoare, in adancimea fara grai a marii, in sobrietatea norilor adunati pe cer, anuntand ca natura o sa cedeze psihic. Cred ca bufnitele nu sunt ceea ce par a fi. Cred ca diferenta dintre bine si rau nu e atat de bine delimitata si definita ca diferenta dintre noapte si zi, dintre lumina si intuneric. Cred ca lucrurile bune nu sunt intotdeauna ambalate ademenitor, cred ca confortul de a-i lasa pe altii sa faca treaba mea, nu ma ajuta, ci dimpotriva. Cred ca short-cuturile vietii sunt doar o apropiere prea brusca de sfarsitul ei, cred in puterea timpului de a decide durabilitatea unor fapte, si-n pedeapsa lui pentru fortarea limbilor ceasului in a prelungi sau a amana prezentul. Cred in forte care misca lumea inconjuratoare, cred in schimbul de energii, in intensitati si-n puteri ale sentimentelor pe care le transmitem, in rezonante, ecouri, in furtuni si-n linisti, si-n contrastul care defineste insemnatati. Cred ca orice cadere se petrece de pe ceva si doar pentru a ne ridica un pic mai intelepti de pe jos. Cred in renuntare, in abandonul de sine, in stergerea eului personal si-n implicarea totala in pasul comun de inspre mai departe. Cred in cuvinte, atunci cand ele se astern armonios si dau frau liber gandurilor, atunci cand ele sunt adresate celor care au nevoie de ele, ca de niste perne pe care sa se odihneasca. Cred in partea nevazuta a lucrurilor, acea parte pe care doar ochii larg deschisi o pot vedea, acea revelatie pe care o ai despre un lucru care a fost acolo dintotdeauna si pe care, dintro data, il observi si te umpli de o bucurie infinita. Cred in fericirile de zi cu zi, in clipa care sta si asteapta sa fie luata in brate ca un copil pe care il vezi doar daca te uiti in jos si incetezi sa privesti departe in zare, in asteptarea unei aurore boreale. Cred in lucrurile bine facute, in oamenii bine facuti si-n toate colturile de rai de pe pamant. Nu cred in organizatii, in adunari, in interese personale mascate de marete intentii. Cred ca tara mea va deveni mai nasoala cu fiecare om care, saturandu-se sa mai creada in ea, isi ia talpasita spre alte taramuri. Cred ca cea mai mare neliniste a unui om vine atunci cand el inceteaza sa mai creada in ceva. Si-atata timp cat in locul credintelor care ma parasesc, vin altele mai bune, imi pot desfasura inima ca pe o harta plina de locatii ale sperantelor.

Irlandezii

Singuratatea e perceputa de cel in cauza ca o vina. Cica, ce singur sunt, dobitocul de mine! Si creta colorata s-a-ntors un cutie, asfaltul s-a terminat.
"Uzina de bere e singura afacere prospera", si-au zis irlandezii asezandu-se picior peste picior, invers, ca amortisera, trecusera deja doua ore de cand iesisera de la serviciu si, automat, intrasera-n carciuma. Picioarele lor, intre timp, se transformasera in niste paini rumene, pacat de miros, dar ei, spiritualii, care se-abtinusera atata timp de la vorbe de duh, ca, deh, la termenii tehnologici de care facusera toata ziua uz, nu puteau sa adaoge un "mai,tata,mai". Dicutia era o sala prea luminata, fiecare incerca sa-l orbeasca reflectoriceste pe celalalt, toti erau niste zmei pretendenti la o singura Cosanzeana, aparent frigida si foarte imaginara. Cica:
-Baa, azi am muncit de m-a luat dracu'!
-Ei, cre' ca te ia abia acum...
-Ce vrei sa...?
-Doamne fereste, ziceam ca iar o sa te...
-Esti prost, prietene! Stii ca eu, nu fac, adica, nu ma, asa la, adica, dupa cateva...sa fim seriosi.
-Daca poti, eu nu prea pot acum sa...serios, sa, n-am vrut sa te jignesc, stii doar ca ceea ce vroiam, de fapt, stai ca, ce ziceam?!
Punctele de suspensie erau deja niste artificii la maturitate, puteai sa te si razi daca... erai si tu...dar tu, lucidul, cosmicul, greul, cu o bere-n fata, fata ta cea de toate zilele, berea ta, a cata? Tu, niciodata. Niciodata-o data, niciodata-de doua ori, trei, n-spe ori-adjudecat. Tu-niciodatul, niciciudatul, nici ciudatul ala care te priveste de la masa din colt( intotdeauna cineva care sta la o masancolt te priveste) nu te poate face sa grimasezi vreo reactie, te lasa rece, cand tu cald, fierbinte in curand. Te-ntorci spre ospatarita si ea, perfida, de ce nu ti-o fi adus restul?Restul de ce? Mai era ceva, asta-i clar, si uite-i ce bolnavicios discuta, ce imposibil se-nteleg si cat de prieteni sunt ei acum, irlandezii astia cu picioare unul peste altul, de-a valma. Tu-nu categoric. Un categoric de-un dramatism inspaimantator. Recapitulezi: te-ai dus la baie si ea, vaca, ti-a trecut si data la nota de plata, de-aia, a, dar la baie, ce oglinde stricate au si astia, ba nu, erau posterele de pe pereti, dar stricate sigur, stii tu. Ti-e dor groaznic. De manuta de la papusa pe care-ai pierdut-o in, unde naiba ai pierdut-o, care papusa, tu nu te-ai jucat cu nici o papusa, vai, tampitul ala din colt, ce se uita, de parca ar vrea sa-ti zica c-ai avut o papusa si, ca si el, ai...
De fapt, ce mai conteaza, ce se poate intampla cand facultatile tale mentale sunt la zi, nu la fara frecventa, dar totusi, ce sar stropi din gura irlandezilor aia zburataciti si cat de la locul tau esti tu, cel fara loc, in picioare, si cum ti-ai schimba tu, acuma, picioarele de sub masa, pe, si mai ales pe-ul sa devina ceva ca un bun de mancare sau avion zburator, pentru ca niciodata gandurile-ale lor-si>si-ale tale, niciodata-deodata adjudecat. Ce licitatie scurta! De ce nu pleci? Sa pleci, ha, my God, unde, tu nu vezi ce afarenheite mici? Daca iesi, te simti ca si arestat, ti se leaga imediat doua bile de plumb friguros la picioare si, pana la urma, aici, chiar daca coltarul ala masaist se holbeaza in ultimul hal, iti tii picioarele irlandezeste, intr-un mod elegant-turta. Aia care serveste seamana cu mana de la papusa pe care ai ars-o, ah, deci ai ars-o, dar neavand vreodata o papusa... Ala ti-a facut cu ochiul, de parca a gasit mana si vrea sa ti-o dea, a, stai:" dom'soara, inca una si perdelele, daca tva-ul nu-i suficient", mama, ce urat s-a, dar o ierti ca are picioare numai bune de dat la o parte. "Hai, c-am devenit cam vulgar." cand tu si irlandezii, doua tari total diferite, ei-beti morti, tu- treaz manga. Opa, ia uite-l, vine-ncoa, irlandezul cu parul gri, mai, mai.
-Ba, tu esti cu noi sau nu?
Te-ngheata.
Hai ma, c-am glu'! Ji ge? De-ai speria'? Au'? Da si lui o... dan partea mea, sa moara...
Ah, ce irlandez nebun, cat de diferit, tu niciodata cu sa moara, chiar daca ai avut si tu "intrari" de-astea ciudate, dar dom'le, educatia, a-n plus, acum, erai doar foarte surescitat si te gandeai la clanta usii de-acasa, cat de rece e cand o atingi, si tu nu mai erai. A, ba erai. Te-a vazut cineva, crezi ca atunci cand, vast, ai rupt-o si ai bagat-o pe foc, iar sor'ta plangea ca o branza presata live, deci era a sora-tii, da ma, ce faza, si tu ai avut ganduri c-ar fi fost a ta.... Daca palaria ti-a cazut de pe masa si tu, in loc s-o ridici si s-o pui la loc PE MASA, ti-ai indesat-o pe cap, n-ai alta solutie decat sa pleci. A, poate, te uiti in jur si nu prea e nimeni cu palaria pusa, deci, hai. Te ridici, achiti si dracusoia de perdea, si scrumiera si foc la gheche, mai baieche. Ptiu.
-Hanc-una pentru beiatu', sunt nas mare-n seara asta!
Bai, irlandezii astia-s atat de bunibaieti, ce oameni! Dar ce faci cu palaria? O dai sau n-o dai. Jos, pan'la urma.Si palaria ramane, pentru ca mainile sunt ocupate cu randul de bere, te duci si-i pupi ud pe irlandezi, si da-o-ncolo de clanta, ca papusa, oricum, nu mai zicea "mama" de mult.
Si toate astea pentru o singuratate in care te simti prea in largul tau.

Lonely

Atunci cand iti ramai mic propriilor tale haine si chiar si pielii de pe tine, aerul se strange si sinceritatea-ti arata ceasul : ai intarziat. Cuprins de febra tigarii de dupa, rastignit in propria ta minte si-n verbul a fi sau mai bine nu. Alaiul conduce omul pe diferite drumuri si cai, insa se opreste intotdeauna la poarta, ceea ce ramane inauntru este imaginea fiintei, singura, goala, nefardata. Gandurile acelea ca niste neamuri proaste cu care vrei nu vrei, te vezi din cand in cand, ganduri care ca niste caini fara stapan, latra la toata lumea, le-ngropi de fiecare data si ele rasar ca buruienile, ca gandacii, din nimic. Realitatea iti spune ca cel mai enervant este momentul in care-ti dai seama ca intelegerea celor din jur nu poate inlocui intelegerea ta, ca nimeni nu poate sa faca pentru tine, ceea ce tu nu vrei sa-ti faci, ca indiferent cat de populat esti sufleteste, tot singur te opresti sa mirosi o floare, ca din cand in cand realizezi ca, de fapt, tu nu ai un nume, al tau, ci porti ceva ce cineva ti-a dat si dupa acumulari de identitati si atitudini placute la atingere, te trezesti orbecaindu-te, sunandu-te la un telefon care suna mereu ocupat, strigandu-te din fata unui zid inalt, in care s-a baricadat sufletul tau simplu si nebanuit. O gaura cu aura, un cerc patrat, ideea unei pete de culoare, setea de dinaintea furtunii, toate testamentele ce-au precedat viitorurile posibile. Singur ca un Creator, atunci cand unu delimiteaza un infinit, cuprins si coplesit de propria ta rasuflare si consecintele ei, plansul care-ti rade-n pumni, pantofii gauriti in care apa si-a cladit estuarul, taci ca un peste care, oricum, tace, te agati de oamenii din jur ca o haina fara gaica si cazi la nesfarsit peste propriile tale amanari de sine. E bine sa fii singur atunci cand omul din tine-si arunca orgoliile, cand bratele se intind si-n ele cuprind soarele, cand porii tai se decid sa tina deschis after hours si verdele inconjurator se-mpleteste pe dinauntru cu rosul venelor, cu albastrul portelanat de deasupra, din cer, recreand ADN-ul in intentia unui oarecare rai local. E bine cand te doare, sa-l doara si pe celalalt, asa e uman. Dar daca reusesti sa-ti fi tie un bun prieten, sa te suporti, te vei egala si-atunci ochii tai nu te vor mai privi obsesiv, ci-si vor intinde atentia catre mirarea lumii din jur si singuratatea-ti va deveni scaunul pe care ti-l vei oferi singur, atunci cand batran fiind, vei intelege si alte limbi straine.

Increderea

Se preconiza a fi o zi frumoasa, vremea deveni nostalgica pana la lacrimi care picurau din stresinile casei ca lacrimile unei gospodine fata in fata cu ultimul episod din telenovela preferata. Ol se trezise devreme, se dadu jos din patul dezarticulat si incepu sa faca niste miscari de sus-jos, care aduceau a gimnastica pentru motzii din Oash, izmenele lui dadeau sa plezneasca sub efort, iar muschii-i paraiau de parca incercau sa prinda posturi straine. Din cosuletz, ariciul Sea casca ochii a ziua gandind ca are un cosmar dar nu, stapanul sau in carne si oase facea exercitii. Ol incepu apoi o varietate de alte miscari si termina apoi cu zece flotari violente si se urca la loc in pat. Dormi vreo doua ore, dupa care se trezi si se spala pe ochi afara, in zapada. Trezi si ariciul si, luandu-l la subbrat, il arunca in floescaiala gandindu-se ca face o gluma reusita, insa ariciul n-a ras, ci s-a incovoiat ca o pisica infuriata si i-a spus fara nici o jena ca e pur si simplu idiot. Ol cel jignit intra inapoi in casa si arunca cateva haine pe el, se incalta si o lua la pas iute spre poarta. Pe fatza lui, furia desena diverse figurine ca o raza de soare pe un zid, era foarte nervos si se simtea pus pe fapte. Ariciul Sea se puse si el instant pe faptele lui Ol si-l urma fugind sa-l prinda din urma, ca un minicatzelus inaripat. Atmosfera era ideala, vantul disparuse definitiv de pe pamant, zapada-si dadea ultimul suflu si soarele-si azvarlea razele ca pe niste unditze. Casele pareau din nou inalte, rasarind castigatoare din lupta pe care-o dadusera cu iarna cea rea. Ol se insenina involburat de optimismul transparent al acestei zile de neasteptat si intoarse capul dupa ariciul cel neobrazat, ba chiar ii si zambi scurt in semn ca-l iertase. Ariciul Sea, terminat de emotie i se arunca deampicoarele si cazura amandoi incolacindu-se prin zoaiele drumului. It doesn't matter, gandi Ol, sarind la loc in picioare. "Da' unde mergem, daca n-o fi cu banat?" puse ariciul punctul semnului principal de intrebare. Ol nu-i raspunse, dar il mangaie ca pe o iada, ca atunci cand vrei sa dai de-nteles cuiva ca sa aiba rabdare, c-o sa vada. Mersera ei un drum destul de lung, chiar si lat, si pasul lor ordonat se opri intro poarta cu incrustatii in lemn, care aduceau cu niste floricele, semn ca ori au ajuns la vreo domnita, ori au ajuns la spitalul de boli nervoase. Insa dilema se sufoca imediat ce ea, ingrata, aparu in pragul casei ca si cand si de data asta ii anticipa lui Ol fiecare miscare, orice intentie, chiar si impulsurile spontane si de neasteptat. Ol lua o pozitie oarecum derutanta si, dupa ce zambi, se incrunta si se uita pizmas ca un hot de gaini prins in fapt. Ea-l invita in casa si dupa el, deschise larg bratele ca poarta unui univers de iubire netarmuita iar ariciul Sea i se lipi de sani ca o guma de mestecat cu tzepi, pentru masochisti. "Zaiet, cum de-ai venit pana aici?". "Nu eu, el!" concise ariciul indreptandu-si privirea catre Ol, care astepta consumarea dragostei dintre cei doi.
-Ia zi, cu ce ocazie pe-aici? Chiar m-ai lasat masca, ce pot sa zic. Ia loc, fac o cafea, aduc si niste prajituri.
-Pai daca te duci sa faci cafea, nu-ti pot raspunde la intrebare.
- Lasa, ca era retorica, da-o dracului. Ai rabdare, e gata repede cafeaua. Dezbraca-te.
Ol era deja dezbracat. De cuvinte. Ca de obicei, ca de fiecare data, vrabiutele i se adunau pe limba haotic, ca saliva unui lup rupt de foame, si-n plus, ea, maestra, avea centura neagra la dat replici, iar el era si de data asta aproape sigur c-o sa iasa din mainile ei ca o varza murata.
-Hm, hm, cat zahar vrei la cafea?
-Lasa ca-mi pun eu.
-Nu-ti pui tu, iti pun eu, zi cat.
-Atunci nu vreau deloc. Sau o lingurita. Eleonora, ce sa mai cred eu despre tine? Mai pot avea incredere in ceva?
Eleonora ramase cu ibricul in mana nehotarata unde sa-i toarne cafeaua, in ceasca sau pe langa, dar se redresa brusc si puse gentil cafeaua pe masa, suflandu-i in ochi aburul coplesitor. Se duse apoi sa aduca prajiturile, Ol se uita la ariciul Sea ca si cand ar fi vrut sa stie cat e ceasul, ariciul insa studia frunzarind captivat Pendulul lui Focault, fara sa realizeze nimic din ce e in jur.
- Ei, acum, draga pelegrinule, zise ea intorcandu-se voioasa cu niste prajituri lesinate luate direct din cuptor, despre ce incredere este vorba?
-Las-o balta, mai pune-mi o lingurita de zahar, te rog.
-Ol! Incredere ca ce?
-Zahar, te rog.
Zaharul mult asteptat se simti rugat sa vina singur si facu acest efort, asternandu-se singur in cafea ca un om viu care decide sa-si probeze cosciugul.
-Pai cand vii la mine, cand pleci. Eu ce sa mai cred? Esti cu mine? Sau cu..?
-Da' ce treaba ai tu cu..?
-Vreau doar sa stiu daca esti si cu mine?
-Sunt cu..
-Si cu mine cum ramane?
-Si cu tine. Daca vrei sa fiu si cu tine.
Ariciul Sea-si ridica nasul infierbantat din carte si intreba:
-Si cu mine?
-Ol, trebuie sa intelegi. Totul intre noi s-a terminat demult. Acum ce pot face este sa te mai vad uneori, mi-esti foarte drag, uneori o sa vin pe la tine, daca vin, poate ca si mai raman peste noapte, oricum, asta vedem noi. Mai mult nu pot. Asta trebuie sa stii si sa crezi.
-Da.
Ol isi desprinse buzele de pe ceasca, ii multumi pentru prajitura care nu vroia in ruptul capului sa se duca in jos pe gat, ii ceru un pahar cu apa si incaleca pe-o sa, il impacheta pe ariciul Sea in foile cartii din care nu reusi sa-l desprinda si cu o mana isi lua la revedere, iar ea, cu o gura il saruta pana departe in gat, indesandu-si limba ca sa-i scoata si ultima urma de indoiala din el. Drumul spre casa asfintea cu graba si zgarcenia fiecarei zile de iarna in care lumina are program limitat. Insa in Ol, care acum mergea alene, sfidandu-si agitatia interioara, in Ol aparuse sentimentul de incredere. Acea incredere pe care ti-o da un om in momentul in care te-a convins ca esti prost.

Dezgurs 2

Mirabela

Batea un vant afara de parca incerca sa traga cu sageti in calcaiul lui Ahile, vantul trecea prin haina lui Noxi razand de faptul ca el alesese sa fie trendy in detrimentul tinerii de cald. Noxi venea pe strada ca un indragostit de Sevilla, innota prin ger adulmencand flori inexistente, cu ochii inmuiati in frivolitatea unei lumi mult prea sentimentale. Fusese la curve, vorba vine, de fapt, se dusese sa duca prietenei cele mai bune a lui Mexi o rochie pe care aceasta o imprumutase pentru nustiuce petrecere cu shtaif. Si cand a ajuns la ea, ea, normal, i-a zis: "iti fac o cafea?" si el cum sa zica nu. Iar Mirabela i-a facut o cafea, i-a dat si niste prajiturica dintr-aia mica, la cafea, au inceput apoi sa discute despre politica si Mirabela se ambala asa cand vorbea de cat castiga ministrii si isi ridica mainile pana sus, deasupra capului si spunea: "cum este posibil asa ceva?" si bluza ei, complet de acord cu ea, se ridica pana la pliurile sanilor indignati, intariti si gata de atac. Si-atunci Noxi ce era sa faca? Fata se enerva din ce in ce mai tare aducand in discutie toate lucrurile nationale nelalocul lor si, in turuiala ei, se mai oprea cate putin si spunea: "n-am dreptate? nu-i asa?" si Noxi ii spunea: "pai da.." si se uita la buzele ei veninoase si le intuia fierbinteala in rosul aprins care le colora violent, umflandu-le.
Mirabela semana cu Ecaterina Teodoroiu, avea putin si din Angelina Jolie in Tomb Raider, parea a marsalui la nesfarsit peste mormane de idealuri stricate, care nu mai aratau ora exacta, si ar fi continuat probabil toata seara daca Noxi, deja enervat de tot tambalaul, n-ar fi tras-o de picioare, trantind-o in canapea si nu i-ar fi pus mana la gura, urland la ea ferm si sec: "taci!" Si ce sa faca un barbat dupa ce-i pune mana la gura unei femei? Ori o bate, ori o aia. Asa ca Noxi, nefiind violent din fire, s-a suit in varful Mirabelei si a dezbracat-o. S-au aia vreo jumate de ora si dupa aia, el s-a imbracat si a fugit. Pe strada, senzatia de indragostire l-a napadit intens si l-a insotit pana acasa, alaturi de un manunchi de raspunsuri la intrebari posibile gen: "de ce-ai stat atata? ce-ati avut de discutat? si de ce arati ca scos din masina de tuns iarba?". Odata ajuns acasa, deschise usa sincer, fluierand ca un om bucuros ca a ajuns acasa, Mexi il privea din fotoliu, asteptandu-l ca pe un porumbel calator.
Pe covorul aspirat dimineata, zacea scrumiera cu fazta-n jos si-n jurul ei, o gramada de mucuri moarte. "Ce-ai facut, mai, aici? ". "Aoleu, acuma cand ai venit m-am speriat si am lovit masuta cu piciorul." Mexi stranse repede mizeria, baga aspiratorul, executa treaba ca un copil care spera sa scape nepedepsit si se grabeste foarte repede sa repare greseala. Noxi simtea ca-l buseste rasul, dar isi pastra o grimasa vag indignata, ofensata, a calatorului care nu e primit asa bine cum se asteapta si incepu s-o certe pe Mexi si sa-i jure ca nu se mai duce sa faca lucruri pentru ea, ca Mirabela aia e ingrozitoare si ca, de altfel, sa-l scuteasca pe el de-acum de interactiuni cu toate proastele cu care face ea cardasii. "Da' ce ti-a facut, draga?". "Ei, ce mi-a facut, dar tu crezi ca eu am timp sa ascult toate tampeniile si frustrarile ei, ca mi-a facut capul calendar, ziceai ca-i mitraliera, asa de mult a vorbit". Mexi stia si ea ca Mirabela era de coma daca o lasai sa vorbeasca, asa ca in semn de recunostinta si consolare se agata de gatul lui Noxi si-l pupa pe frunte ca pe un dovleac de Halloween: "vrei cartofi prajiti?" Noxi se-ntinse-n fata televizorului ca un proaspat instituit rege, acel gen de rege care nu trebuie sa-si justifice faptele si ale carui decizii sunt sfinte. Se simti nemuritor si rece, inchise ochii si-n mintea lui aparu Luceafarul care-i facu cu ochiul, exact ca o marioneta de la teleshoping. "Vezi sa nu-i arzi." ii striga lui Mexi mai mult cu gura inchisa, Mexi trebaluia de zor, incercand sa-i ofere lui toata fericirea lucrurilor marunte si atat de linistitoare. Invins de sfaraiala monotona a uleiului din tigaie, Noxi adormi ca un pui de crocodil in gura mamei, si visa un peisaj oriental, in care sute de degete fine ii mangaiau pielea, ridicandu-i porii, simturile, orgoliile, facandu-l sa se simta superior, fiind el cel care detine secretele, cel in ale carui maini stau toate cheile lumii, care poate sa elibereze sau sa tina inchisi monstrii si zane, laolalta, ca pe baxuri de bauturi racoritoare de diferite feluri, in magazii. O lume intreaga ii cunostea numele si numele lui statea scris pe steaguri imense, avioanele cu reactie il scriau pe cer, ratele se grupau scriindu-l pe apa, iar femeile ii formau numele in dans si glasurile se ridicau in cer ca baloanele strigand: "Noxi! Noxi! Noxi!".
"Noxi!! NOXI!!!!" deschise ochii si globii oculari aproape ca se aruncara afara pe geamul pleoapelor de spaima. In fata lui, Mexi spumega ca un taur in fata drapelului comunist. "Ce-ai fa? Ai innebunit?! Era sa-mi sara inima din piept."
"Pai sa-ti sara tampitule! M-a sunat Mirabela, mi-a zis ca v-ati tras-o! "
Noxi-si simti moalele capului alunecandu-i in stomac si stomacul i se retrase undeva in fund. Isi trecu o mana prin par si-si culese doi cartofi pai din cap, realizand ca cina lui tocmai ii fusese servita. Se uita in ochii sticlosi ai lui Mexi cu ezitarea unei mutari de sah si realizand ca n-are nici o scapare lua o mina batzoasa si ofuscata, si-i spuse ca un iepure obraznic inainte sa fie mancat:
"Ashea si??"

Set me free

"Danseaza Kalaa!"

Sapte pitici calare pe sapte cai mici. Sapte urzici pline de furnici. Recuzita pentru un univers de negasit. Universul din coasta lipsa a lui Adam. Se construieste o noua idee, piticii pun caramizi peste urzici intr-o ordine pe care le-a dat-o Kala, adica piticul cel mare pune intotdeauna prima caramida, apoi piticul cel de dupa el, o pune pe urmatoarea si asa mai departe. Se construieste o idee care va avea ferestre. Kala a zis ca orice idee trebuie contruita, nu sa vina asa, dintro data, cum i-a venit lui Arhimede. Kala le-a zis ca ei sa munceasca pana s-o intoarce ea, acum ea calca prin vreascuri, calca prin buruieni, prin sfarcuri de pamant, prin obuze rasuflate, calca prin aur pisat. Ochii ei privesc inainte atat de fix, de parca si-ar vedea destinatia prin dealuri si munti si copaci, de parca toate acestea ar fi transparente, asa cum si sunt cand milioanele de ani restaureaza noi ordini de relief universale. Apoi se opri. Urechile i se lungira si-n suflul ei se cobora senzatia ca e urmarita. Urmarita din toate partile, chiar si de dedesubt, mirosul de mort al nalucilor ii intra prin nari direct in creier, ca o aschie intrun deget, aproape la fel de surd si usturator. Ielele-iederele se catarau, tragand-o pe Kala in jos si sorbind-o din toate partile, Kala isi impreuna mainile si apoi, cu o miscare abrupta se dezbraca de mainile mucegaite ale fantomelor si le-impinse cu puterea unui gheizer in laturi, imprastiindu-le. " Uaa, Kalaa!" zeci de voci se strecurara in auzul matasos al Kalei. Ea-si impaturi ochii ei mari albastri si gri, inchizand cerul in amontelel lor, apoi puse un pas. Piciorul se arcui si umarul corespondent il urma supus. Mainile Kalei incepura sa tremure, apoi se ridicara la mijlocul ei si aerul incepu sa le legene usor, ca pe niste copii rupti de uter. Aerul intra si-n parul cald al Kalei decolorandu-l. Apoi Kala inchise si mai tare ochii, iar corpul ei incepu sa semene cu acel val care inneaca, intai incet, apoi navaleste invartindu-se. " Aaa, Kalaaa!" Kala danseaza. Din Kala raman doar stafiile, uitandu-se in rotocoalele Kalei ca intro oglinda in care isi revad corpul lasat deoparte acum mult timp in urma.
Kala desena in aer flori si fluturi, desena mingi si paianjeni si smoala, trupul ei se lasa, se ridica, mainile apucau si strangeau, dansul ei pazitor se transforma in ploaie iar Kala ploua cu toata fiinta ei rece si moarta. In dans isi cerea iertare, ierta si jertfea, Kala-si ranea degetele alergandu-le, unghiile si parul ii crescusera pana la talpi, iar talpile ei toceau stelele, calcand juramintele, aplatizand definitiv zbieretele naturii.
Kala dansa iar spiritele din jurul ei bateau din aripi, ca niste ingeri retarzi, schelaiau sufland catre Kala rugina si praf de oase, si-i cereau Kalei, "da, da, danseaza Kala, danseaza, mai mult, mai mult" si Kala-si umplea plamanii cu aer si-l sufla afara cu tot cu suflet, si se invartea ca un carabus pus pe asfalt cu picioarele-n sus, si-apoi cadea pe pamant cu tot praful ei incandescent. Dansa pana cand ziua-i darui noptii lumina ei si-n bezna ochii excentrici ai demonilor sclipeau fara mila si placerea lor de neincetat tasnea din gura lor ca un puroi si Kala dansa aproape ca nemaiatingand pamantul si nu mai stia cui apartine si nici cine o nascuse, dansa nascandu-se din nou, scapandu-si existenta intr-o gaura neagra a eternitatii si excluzandu-se din lumea celorlalti prin insusi dansul sau biciuit de priviri veninoase. Pana cand zilele s-au intors din nou in noapte si dintr-una din nopti rasari ziua-n care sub Kala se crease un gol, o groapa, o invitatie la moarte, iar ea, neadormind pentru totdeauna, epuiza imprejurarile de putregaiuri bantuitoare si se opri.
Pe o targa de sticla, muri si ecoul necurat al bolandelor zmee: " Danseaza Kalaa! " Kala deschise ochii si elibera soarele punandu-l sus, rochia ei transformata in cenusa se lipi pe ea ca un celofan si-n urma pasilor ei iesi un abur inabusitor. Se-ntoarse Kala de unde a plecat si a fost fericita cand a vazut ca cei 7 cai ii mancasera pe cei 7 pitici si pe ideea neterminata cresuse o vaza cu pesti care mai de care mai colorati.