Amdamdez

Dezgurs 3 - Interviu cu Zuzi Lindineanu

2009-04-29T23:33:00.000+03:00

Strange

2009-04-13T22:52:00.000+03:00

Freaky day

2009-04-13T22:51:00.000+03:00

Nu se stie exact ce era cu ziua aceea, soarele rasarise cu spatele, ziua aia era-n plus in calendar, cert e ca-n dimineata de-atunci, Ol s-a ridicat brusc din pat, ca un evreu chemat la apel, avea o privire goala si inspaimantata de proaspat detinator al vreunui certificat de deces. In incercarea de a se da jos din pat, cazu peste masuta de la poalele patului care se rasturna peste caldul culcus al ariciului Sea, care tocmai isi savura momentul maxim dintr-un vis erotic. Ariciul zbura ca o minge de baseball pe perete, facut ciuciulete de apa din paharul care tocmai il botezase si se lipi pe perete ca un paianjen, apoi aluneca usor in jos, pana se plezni sec de podea. Violenta unei dimineti tampite, Ol se ridica vrand sa intrebe ariciul daca e OK, dar nu apuca, pentru ca ariciul Sea iesi pe usa cutremurat de un plans isteric si necontrolat. Era clar, trebuia sa faca ceva iute, asa ca Ol isi trase hainele pe el, isi lua o sapca de smekeras pe cap si se gandi sa ignore tarasenia, sa iasa la plimbare, eventual, in parc. Isi imprima un suras artificial, dar increzator, pe figura si-si mana pasii cat mai iute, catre locul de promenada. Ariciul Sea, suspinand si sughitand, il urmari in goana, ca si cum si el ar fi avut acelasi tel: cucerirea parcului. Parcul, o oaza de PET-uri plantate in iarba, asezonate cu mucuri de tigari, langa care cainii se pisa nestingheriti, vrand parca sa arate tuturor ca lumea e a lor si de bine ce e a lor, se pot usura peste ea cand vor ei, pret doar de o ridicatura a unuia din picioarele din spate. Cei doi copaci, singurii din care era format parcul, pareau si ei foarte certati unul cu celalalt, un tiganus de vreo 7 ani tipa la poalele unei banci cu 3 picioare: "n-am mamaaaa, nu am tataaaa, oaaameni buuuni".
-Ce vrei ma? Ce vrei? il tinti Ol amenintator, asurzit de tanguielile lui.
-Am cease de vanzare, domnu'? Doriti?
-Ce, ma?
-Un ceas, domnu. Uite ce cease fromoase am. Cu limbi electronice.
-Mars, ma de-aici. De ce-as vrea eu sa traiesc dupa timpul pe care mi-l impui tu mie? Si tu ce vrei ma? se intoarse Ol catre ariciul Sea, care se atarnase de-un crac al pantalonilor, in semn de ca vrea sa zica si el ceva. Ariciul prinse ocazia si-i infipse puradelului o intrebare interesata:
-Da' catelusi dintraia care topaie si fac ham-ham n-ai?
-N-am.
-Da' papuci Neki ai?
-Ho, dinozaure! il repezi Ol. Ce te-a apucat? Ia ma de-aici osudemi si du-te ia-ti un cico si-o ce mai vrei tu.
Puradelu smulse banii si sarumana mancavas, o sterse ca un glonte tanar ce era.
-Da' ce te-a apucat draga? La ce-ti trebe tie papuci si maimutoi dintraia??
-Da nu luam, vroiam doar sa stiu daca avea, ce, n-am voie sa intreb? Da' ca tot veni vorba de ce-am eu, da' tu ce dracu ai, ca zici ca ti-a dat cineva cu albastru de metil pe creier, ce esti asa inflamat azi?
-Te rog, scuteste-ma. Sunt cum sunt, tu mai bine taci si lasa-ma, nu vezi ce zi idioata avem, zici ca ne-au colonizat duhurile cele rele, sincer sa-ti spun, azi, mai mult ca-n alte dati, te urasc cu adevarat. Si o urasc si pe ea. Cred ca o sa te duc la ea, sa te tina ea, ca si-asa va iubiti voi mult, sau daca nu, te dau cuiva, uite femeii asteia care se-apropie acum. Doamna! Auziti? Nu vreti un arici? Nu? Il dau ieftin. A, v-ati cumparat ceas.., am inteles, nu mai aveti bani, vi-l dau gratis, haideti doamna cum sa va iau la misto, e aici langa mine, cum ce arici, cum sa ma duc in pizda masii?
Ol privi atunci in dreapta lui si vazu ca, intradevar, ariciul Sea disparuse cu desavarsire, asa ca se ridica si pleca acasa, lasand minunatul parc in minunata lui pace. Acasa, tablourile lui, adunate-n mijlocul camerei, cu geamurile sparte si ariciul Sea, intr-un colt al camerei, tragand cu nesat dintr-o tigara idioata. Ol se facu complet ca nu-l vede si igorandu-l total, ca si cum l-ar fi vandut, profita de absenta imaginara a ariciului pentru a-si continua acea zi, din care orele pareau a se dezlipi incontinuu.

Placerea

2009-04-13T22:49:00.001+03:00

Peste toate noptile se-nvelea un murmur continuu, si-n ziua se prelungea cu icnete si tipete, mai mult refulari ale bucuriilor, ale placerilor, moartea dumnezeilor care se-ntampla in fiecare clipa ce decapita animalele si drumul nestiut si tinut ascuns al carnii pana sa ajunga sfaraitoare si inmiresmata pe limbile lor ce atarnau si lingeau. Gatul care primeste tot ceea ce i se da. Foamea care se pare ca nu se mai poate potoli. Mainile Boerului sfarama cozonacii-n bucati doar pentru a gasi bucatile atat de rare de nuca sau de stafide, la poalele mesei, copii tuciurii mai mult in curu gol decat cu ceva pe ei, aduna muntii de firmituri si inghit fara sa mestece, ca niste caini care nu stiu sa manance. Boerul isi roade unghiile incet, sorbind mai intai din ele, orice urma de plamadeala si priveste-n ligheanul in care-i sunt infipte picioarele, pestii Coi se-nvart printre picioarele lui, agale, iar el ridica rand pe rand cate un picior si calca pe cate unul, dar nu reuseste sa-l striveasca. In mintea Boerului gandul il gadila cu o pana, gandul acela al deciziei, al alegerii vietii sau mortii pentru oricine din preajma lui, gandul care, ca o furnica, ii coboara din cap pana pe mana si aluneca pe degetul aratator, ajutandu-l sa indice : Tu! Tu! Tu!. Erau toti cand barbati, cand femei, iar mai mult decat atat, pentru Boer erau si una si alta, chiar si soareci erau daca el vroia, soareci mici care danseaza si chitaie si se-nmultesc oricum si oriunde. Boerul mieuna, in barba lui incepura sa se adune fire lipicioase de saliva, o slujitoare veni sa-i aduca un vatrai incins si el incepu sa se atinga cu el, asa, incet, sfaraindu-si si arzandu-se, ca pentru cineva care-si cere lui insusi ceva care doare fizic, dar care mental, e nespus, grandios si divin. In bucatarie, macelarul si-a taiat degetul mic si fara sa urle, l-a pus meticulos in ciorba de capete de berbeci, apoi si-a dat ochii peste cap si a lesinat zambind, cazand peste sticlele de vodca proaspat golite.
-Totul, dragele mele, totul e acum, vedeti cum e? spuse Boerul, uitandu-se la pestii din lighean.
-Da, tata, e totul, stim ca tu esti una cu el, raspunsera fetele, care sedeau in umbra camerei, infasurate in draperii.
-Uite-l! tipa Boerul, ridicandu-si un picior, uite-l, e exact asa, dar s-a albit, fata ea draga, vino repede, vino sa vezi.
Fara sa se gandeasca vreo clipa care e fata cea draga, Pautra, fiica cea mica a Boerului, trase cu putere de rotile scaunului ei si ajunse intr-o clipa la tatal ei. El isi puse piciorul in poala ei, impingandu-si talpa-n coapsele ei, moarte dintotdeauna.
-Iti place asa? Fii ca mine! Placerea de a fi ca tatal tau nu ti-o va lua nimeni, poti sa iei, sa zicem, doi cozonaci si sa-i arunci pe geam, apoi sa faci o adunare mare in care vei stabili un vinovat. Omul acela va muri, dar nu moartea in sine-ti va aduce magia, ci tabloul acela al imarmuririi ideale, al trezirii lor, parca le si simti capetele bolborosind, dand in clocot, iar pe figurile lor poti vedea implacabilul, inevitabilul, uimirea si apropierea sfarsitului, atunci in gandurile lor vor aparea cei pe care-i iubesc mai mult ca niciodata, ei raman tepeni, asteptand decizia ta care odata data, se limiteaza la un singur om, dar pe care cu cat o amani mai mult, cu atat vei trai acea placere de a vedea cu adevarat oamenii. Momentul in care o ghilotina venita foarte de sus le taie bolnaviciunea grijilor si nevoilor lor marunte.
Din ochii Pautrei, direct pe piciorul tatalui ei, pocnira doua lacrimi tari si ascutite. Amutind de durere, Boerul isi recupera cu mana piciorul ingalbenit de durere si-l puse usor, crispandu-se, intr-un prosop, ca pe un prunc.
-Sa plangi, imi spui, cand eu iti spun altceva..., mormai cu amaraciune Boerul, intorcandu-si privirea de la ea.
-Dar tata, te pretuiesc ca pe nimic altceva.
-Nu mai vreau sa te aud. Du-te la culcare, e noapte.
Pautra-si intelese pe deplin tatal si se avanta in razele dogoritoare ale soarelui de dup-amiaza care-i croi drum pe lungul coridor dinspre camera ei.
Ramasa singura, sora cea mare, Perindahr, infasurata in mantia perdelei, privea cu ochi de foc in ceafa tatalui ei, vrand parca sa-i sfredeleasca craniul.
-Si-atunci ei cad, fata mea cea draga, ca niste jaluzele trase peste zi, cad in sinea lor si ceea ce-i mai tine in picioare e insusi natura lor fizica, animala, stabila din fire, din trecerea zilelor in care au invatat sa stea drepti. Stau si asteapta. Asteapta sperand atat de mult incat speranta ii poate omora, daca nu ar aparea vorba mea la un moment dat, care sa zica cine-i vinovat, eu vin acuzand un om si salvand o mie de oameni, deci sunt un salvator si fac asta pentru ca-i iubesc asa ca si pe tine, fata mea. Le aduc aminte, asa cum mi-as dori sa faci si tu la vremea ta, de cum e sa-ti simti venele paraind, de cum au trait degeaba, atata timp cat nu s-au simtit pe ei. Si eu sunt acolo, pentru ei. Sunt aici, acum, nu?
-Da, tata, iar eu te iubesc, spuse Perindahr, ascunzandu-si in palme fata ei vanata de plans, dar, din pacate, la o secunda dupa ce Boerul si-a intors privirea catre ea.
-Afara!! suiera el ca un tren, iar ea-si lua avant aproape dezmembrandu-si scaunul cu rotile, iesind pe usa ca printr-o gaura salvatoare. Boerul isi strivi cu mana pe dinti o plosnita care inlocuia cu succes o stafida si o manca impacat cu ideea ca mai sunt si stafide cu alt gust, uneori. Ura fata de fetele lui se desena clar, atunci in sufletul lui inexistent si sterp, si-n acelasi timp, ii spori placerea de a fi unic intr-o lume care, bineinteles, n-a existat niciodata.

Ganduri paralele

2009-04-13T22:48:00.000+03:00

She loves him not.Cand mainile lui se ixeaza si-i inconjoara-n rotocoale usturatoare doi dintre sani, ea se-apleaca rusinata, causindu-se, se-nchide, se-ncuie, el ramanand pe-afara-n frig, cu degetele disparate, inabusite-n umbra formei lor. He loves her. Ei ii este foame. Si-aprind tigara de dupa, desi tigara nu-si avea rostul, ea nu l-a lasat s-o, cumva, s-o implineasca, sa-i improsateze respiratia, s-o, in fine. She loves him. Dar, ar putea, ah, dac'ar putea s-o atinga aici, pe spate, intre omoplati, sa-i acopere tot spatiul ala, ea ar fi arcuit mai fericita, ea vrea ca el sa stie dinainte, uite, atunci, limba lui pe coapsele ei surzi s-a prelins ca un melc mic peste o linie alba de sosea, trecerile ei de pietoni au zambit alb intens. She loves him too much. El ii conduce mainile spre spate, tare, incordat, el o saruta cu limba prea incordata, el o musca de gingiile ei ruginite, ii aduna toti dintii la un loc, el o raneste rasfatand-o cu mana sub fusta ei sifonata, ea il impinge, el o impinge, el o adulmeca cu mana, o taie cu degetul mijlociu, cautand o iesire prin ea. He hates her. Ea-l saruta cu limba-n ureche, el o ingana, ea il atinge greu, el o imita gresit, ea il trage, el o trage si cad peste radiatorul incins. Ea se frige. She doesn't love him. Tigara ia-n foc covorul, el sparge cana plina cu apa, ea-si ridica chilotii, el se apleaca si-i rupe cu dintii, ei nu-i place dar he loves her too much. Ea vorbeste la telefon. El ii toarna vin in palma si-l bea incet, enervant. She hates him. El ii miroase gatul, gatul ei e prea sus, nasul lui se-mpiedica-ntre sani in timp ce gura lui cazuta pe un san ii ia capatul si i-l inghite-n sec. Ei ii place. El e nervos. He doesn't like her. Ea arata ca o mama, lui ii trece de facut nebunii absurde. Ea il opreste, el se ridica si-o palmuieste-ncet, dar amenintator. Ea se-apleaca si-ncepe si lui nu-i vine sa creada, e fantastica, ea-l face sa se clatine, ea stie bine ce face, he really loves her. El o tintuie de perete, se-agata de parul ei si, intorcand-o cu spatele o-mpinge-n zid sprijinind-o bine-n miscarea de dute-vino pe care i-o impune, i-o obliga si ea-si roade pielea de pe maini, she hates him, ea tipa, he hates her, el o tranteste mai tare-n perete, suna telefonul, ea se gandeste cine-o fi, el o convinge ca va suna mai tarziu si-o trage peste el pe jos, si ea loves him, se unduie, el o ghideaza, ea se trage-ncet si se aseaza-ncet, he loves her, suna iar, el-din ce in ce mai, ea nu prea mai, she hates him. Tigara n-a ars toata, o reaprind, e umeda, cine-o fi sunat? Ea stinge lumina si el tranteste usa de la bloc in urma lui cu gandul la chioscul de tigari din apropiere.

Santinela

2009-04-13T22:47:00.001+03:00

"Si-acum ce as putea sa fac sa ma lasi sa trec?"
Isi zornaia buzunarele impingand un raspuns evident, sec si lumesc.
"Ehei, eu zic sa te decizi. Pajura sau cap! Dam cu banul. Soarta pana la urma in asta consta, de ce ar fi soarta ta diferita de intelesul acesta?" spuse strajerul uitandu-se la Unu ca un vulture chior de un ochi, dar al carui celalalt ochi parea a suplini o sarcina dubla.
-Pai nu stiu, ce sa aleg, dam cu banul, daca cade pajura, o sa aleg pajura, daca cade cap, aleg cap.
-Dam cu banul, pentru a alege ce dam cu banul, ma ustura spirala ta de gandire, dar nu ma pot impotrivi.
-Deci, sa dam cu banul! zise strajerul turnului, aparatorul cu puteri ascunse al Marii de Foc, dam cu banul, banul eu il scot, banul meu va alege pentru tine, ca pentru orice calator care prefera sa se miste noaptea, atunci cand ziua nu-i este indeajuns. Aleg si eu ca si tine, caci in sine, alegerea nu e a ta, ci e alegerea de a fi sau a nu fi.Deci, hai, arunca-l in aer, ca nicigand ca el sa zboare n-o fi, ci se va asterne la loc, pecetluindu-ti alegerea si lasandu-te mort sau viu, aici, unde viata oricum nu mai conteaza.
Pajura-si desfasura aripile de pe mana in care cazu si Unu-si citi primul pas al destinului lui vorbind cu cuvinte decisive:
-Deci, aleg pajura!
-Aaa! extazul cuvintelor apasate il excitara pe strajuitor si acesta-si lua banul si sarutandu-l il arunca si el in aer, incredintandu-si toate caile sanguine aceluiasi scop al alegerii facute de catre banul care stralucea rostogolindu-se in aer ca un acrobat, intruchipand in cateva clipe o asteptare de o viata, atunci cand eternitatea devine doar un chin si-aproape ca o traire.
Unu se-nclina ca un rege in fata unui slujitor impacat cu sine si din palma strajerului Marii de Foc rasarii partea aceea, mereu a doua, a banului, cea care oricum ar fi fost destinata, ar fi ucis, si-n ochii larg deschisi ai lui Unu, seninatatea unei singuratati complete se implini ca un soroc al orei exacte si apoi se rasfranse-n miscarea taioasa care imparti strajerul in cap si trup, cutitul care facu gatul sa galgaie-n ultimele ganduri nespuse pe vecie in care strajerul avea sa-si mai duca somnul etern. Acum Unu se opri, iar sangele care-l stropise ii intra in haine binecuvantandu-l ca pe un nou nascut.
Era el fata in fata cu Marea lui, ca si cu o mireasa pe care avea s-o despice-n doua. Pe langa acel cadavru al deja nu se mai stia cui, clipocitul jocului inca se mai auzea, inchis din ce in ce mai mult in falfaitul pajurei celei tacute si stralucitoare.
Era o noapte ca in povesti. Ca-n orice poveste.

Beibi

2009-04-13T22:44:00.001+03:00

"Mi-as dori sa am si eu soare dinasta!"
"Bine, iubito, o sa ma straduiesc, promit."
De la fast-foodurile din zona venea o mireasma imbietoare de euri prajiti, fata se delecta cu un hamburger de doua ori mai mare decat gura ei si-ncerca muscand din colturi sa-i mai reduca din grosime. In ochii ei luceau niste stele aurii, cuprinsa de ameteala lucrurilor din jur, cauta sa cuprinda-n sacose toate rafturile si umerasele. Lumea de haine colorate peste care incerca sa se simta stapana, etichetele care treceau prin scanner si apoi cardul lui aluneca suav incuviintand platile. El o iubea ca pe un cameleon personal, respirandu-i parfumurile, cerceii, pantofii. Ea impinsese limitele aratandu-i lui ca luna de pe cer nu mai prezinta nici un interes, ea, mai nou, isi dorea soarele acela care incapea tot prin bolta de sticla a Mall-ului. Un soare care-ti asterne razele la picioare respectandu-te, incoronandu-te.
"Si? Ce-ai facut de cand te-am lasat aici?"
"Pai, mi-am luat cateva rochite si cativa pantofi, dar, frate, n-am gasit accesoriile care trebuiau, e incredibil, asa sunt de nervoasa. Am vorbit si cu maica-mea, m-a sunat ca are nevoie de niste bani sa schimbe acoperisul, e nasol, ca chiar n-am cum s-o las asa, e singura, acolo, la tara, nimeni n-o ajuta, iar cu pensia ei..."
"Lasa, stai linistita, iti dau eu bani sa-i trimiti."
"Da, imi dai azi, da? Ca nu mai poate amana."
"Da, sigur, iubito, nu-ti face griji. Numai sa mai scot ceva bani din banca."
"Nu mai ai cash?! Bine, mai bine te duci acum sa scoti, ok? Eu, oricum, trebuie sa mai cumpar niste chestii ca am luat geanta asta cu galben si mov si n-am la ce s-o port. Imi trebuie neaparat o rochie galbena si niste pantofi mov, ca altfel, sunt distrusa."
"Da, draga, imi termin si eu cafeauna si ma duc sa scot. Iti iau si sacosele cu ce ti-ai luat pana acum, ca sa nu te mai cari cu ele aiurea."
Nu stia exact ce anume ii placea la ea, probabil tocmai aerul ala de multumire pe care-l afisa oricat de multe lucruri isi cumpara. Parea intotdeauna nelinistita ca uitase sa-si ia ceva, ca nu-ncapuse absolut toata marfa din magazine in plasele ei, ca oricum, chiar daca ar incapea, toate magazinele astea la un loc sunt mult prea putin, fata de nevoia ei de a avea lucruri. Probabil ca ar fi considerabil mai fericita daca ar putea, in realitate, la fiecare pas pe care-l punea, sa apara imbracata in altceva, tot timpul altfel decat era. Femeia lui altfel, blonda invelita-n platina, a carei gura se chinuia sa se dilate pentru a inghiti dracului odata rahatul ala de hamburger, fata ei se inrosise furioasa, batea cu tocul unui pantof in podea, iar mana ei cu unghii puse se-nclestase sufocand telefonul mobil.
"Te iubesc mult, frumoasa mea!"
Frumoasa nu auzi, pentru ca toata atentia ei era asupra unei posesoare a unei perechi de cizme absolut geniale.
"Vai, frate, de unde-are aia cizmele? Frate, mor! innebunesc de vie! Te duci tu s-o intrebi? Du-te, ca nu mai pot!"
El se ridica si se indrepta spre nesimtita aia care indraznise sa poarte niste cizme atat de smechere si dupa un "nutesupara" o intreba. Fata il masura cu o privire admirativa, ca pentru un barbat care nefiind frumos reusise sa compenseze cu varf si indesat printr-o vestimentatie eleganta si-i spuse zambindu-i nobil ca din Berlin. Atunci el isi privi iubita care-l astepta la zece metri de el gata de atac si-i urmari calm izbanda ei in lupta cu hamburgerul gigant, momentul acela magic in care ultima imbucatura aceea in care se afla doar ketch-up-ul invelit in chifla, se arunca-n haul gatului ei strajuit pe din-afara de zidurile unui colier cu cristale Swarovski. Mintea lui dadu brusc in foc ca o cafea la orgasm si-o lua la goana pe scarile rulante, apoi printre oamenii care miroseau a fel de fel de bunastari, care mai de care mai relaxante, inse el se repezi peste ei ca o mare sub influenta unei furtuni si varsa afara din Mall. Se opri doar in masina unde abia atunci ii rasuna ca o tiuiala vocea ei in urechi care striga ca un macac, agatata de balustrada ultimului nivel al cladirii: "ce-ai patit, Beibiii, unde te duci? Beibiiiii!!"
Trecura cateva zile, decorul inecase plansul ei , garsoniera parea a-si pierde orice speranta de remobilare, ea statea cu telecomanda-n mana si cu gandurile adunate-n partea din fata a capului. Nu mai avea nimic de mancare, iar apa de la robinet era singura ei prietena. La usa suna scurt si ea sari ca un drogat care-si astepta doza. Un domn care semana cu taica-su, doar o idee mai treaz, ii spuse cu un ton formal:
-Aveti un pachet! Semnati aici, va rog!
Ea se executa, tacuta ca o icoana si apoi se retrase in camera cu aceeasi piosenie. In pachet, nici un ban, nici tu ceva de mancare ci doar un bilet de avion pentru data de maine, doar dus, cu destinatia Berlin.

Intoarcerea

2009-04-13T22:42:00.000+03:00

De unde sa vina vocea care sa-ti spuna, tie, Kala, daca nu din noptile in care i-ai ingropat si din zorile de prisos ale zilelor impachetate-n fumul asurzitor care turna nisip pe cer si-l zdrobea ca intr-o piua a deznadejdii. -asa graia vantul, ca un judecator al naturii, iar Kala-l ingana indurerata, mangaidu-si parul cu doua degete, suferind si ea, in sfarsit, in locul acela, singurul in care nimeni nu patrundea cu privirea. Cu ce-ar putea ea acum schimba ceva? Oamenii trudeau, nu se simteau tristi, munceau ca de obicei tot ce putea munci, sperau tot ce puteau spera, renascand din nimic, pentru ca in nimic aveau sa se intoarca. Personaje din basme, asa aveau sa fie considerati, peste cateva sute de ani. Si ploaia care a venit, era doar din lacrimile Kalei, Kala-si tinea fatza-n genunchii ei de fetitza stranie si-n ei isi strangea pleoapele cu toata puterea. Iubirea o invaluia, iubirea aceea a eliberarii de sine,atunci cand spiritul isi da drumul la vale si devine curgator si limpede si bun la gust, racoritor. Kala le purta lor vina, ea omorase oamenii, resadind altii noi, cei care acum zornaiau in alte lanturi invizibile, care tocmai isi depusesera semintele atat in pamant, cat si in pantecele femeilor lor frumoase si harnice. Peste toata zguduiala trupului Kalei, se-nrosi nimbul ei ca si cum s-ar fi inflamat in toata puterea lui de aer. Kala plangea si cu mainile musca pamantul de langa ea, cautandu-si echilibrul acela, care de obicei nu e necesar, dar acum era. Barbatul care-si imprimase puritatea si devotiunea lui in rochia albastra a Kalei, urma fetzei lui rasari luminoasa si fierbinte-n poala ei si-i zambi ca si cum iubirea lui inca nu incetase. Kala ar fi vrut sa se duca la oameni si sa le spuna tot, sa-i faca sa se opreasca putin pentru a o ura, pentru a arunca in ea cu pietrele binecuvantatoare de care ea avea atata nevoie. Dar Kala nu putea vorbi cu ei. Ii putea vedea, auzi, asculta, intelege. Si-acum, poate ca dupa ce va plange suficient, va putea sa incerce sa-i iubeasca. Si-atunci Kala s-a aruncat in noapte, stropind stelele cu lacrimile ei, plangand odata cu lupii pazitori, patrunzandu-si mai adanc in propria ei remuscare si-n regretul ei monumental. Regret pe care orice personificare a unei entitati il are, regret care se arata ca fiind una cu destinul, cu firea mai mult sau mai putin justa a lucrurilor care exista si care starnesc mirare. Care dau inteles intelepciunilor resemnate ale vietii, din care omul isi trage puterea de a accepta, de a se resemna, faptul indiscutabil si punctul in care toate asa au fost sa fie, fara explicatii logice, fara noima.
Kala, albastra si galbena, iute si ascutita, ca insasi eternitatea ei, Kala plange si ziua-si aprinde solarul. Si-atunci Kala sare-n picioare si ochii ei se deschid adanc, privirea-i vine de dinauntru, de foarte departe, cu o viteza uluitoare si se-nfige in albastrul cerului ca o sageata de foc, iar cerul ii fulgera, raspunzandu-i. Si-ncet, incet, incepu a se invarti, cu mainile intai aproape de corp, apoi indepartandu-le, si-n invarteala ei, pana si buzele i se intredeschisera si-atunci, graiul ei iesi din ea, nu ca o decizie constienta de a vorbi, ci ca o nevoie, ca o datorie ancestrala, ca o frantura de univers ce revenea la loc dupa ce statuse ascunsa intr-o gaura neagra si Kala privi cerul si-i spuse:
-Da-le apa! si din cer incepura sa curga stropii mari si zgomotosi.
Kala se uita la copaci si le spuse:
-Cu apa cerului va servesc. Faceti bine si infloriti.
Si copacii si-au deschis ramurile si-au dezvaluit din ele frunze si flori. Apoi Kala ii spuse campului ca tot ceea ce oamenii i-au dat, sa inalte si printre firmiturile de pamant s-au aratat minusculele semanaturi. Iar oamenii, vazand toate astea s-au dus si s-au intors in fuga cu femeile lor in brate ca sa le arate minunea.
Tacuta ca o linie, viata nastea verdele, aducand in locul acela, ca peste o poveste, primavara, iar oamenii o priveau, martori ai unor lucruri inimaginabile si infinit de frumoase. Kala ramase albastra si muta, cu ochii ingropati in cer si cu sufletul ei adunat intr-o ultima urma de trup. O lacrima inca-i mai strajuia coltul unui ochi ca si cum era aproape imposibil sa se dezlipeasca de el. Kala rasufla, aruncand vantul si dandu-l peste cap, iertarea lor inconstienta aproape ca o transformase intr-o statuie de marmura, cand dincolo de rigiditatea trupului ei intepenit, se destelenea o carne proaspata, inmuiata in emotia unui dezghet care-a venit dupa foarte, foarte mult timp.

Forgive me

2009-04-13T22:41:00.000+03:00

In zambetul tau cald mi-am ascuns intentiile, atunci cand el mi s-a dezgolit infrunzindu-ti dintii din buze. De ce n-ai putut apoi sa taci? Mi-ai aruncat cuvinte ca pe niste pietre semipretioase, mi-ai daruit mai multe promisiuni decat trebuiau, doar pentru ca, asa ca si mine, ai simtit acel moment mai magic decat era cu adevarat. Mi-ai luat apoi sufletul spunandu-mi ca-i vei pune doua coperti, ca sa-l protejezi si ca ai sa-l citesti si-ai sa mi-l dai inapoi. Mi l-ai inapoiat deja cand simteam ca aproape ca nu-l mai vreau, mi l-ai dat sifonat si fara cateva capitole din el, care probabil ca si-acum zac pe undeva prin biblioteca ta interioara. N-am sa te iert. M-ai mangaiat pe tenisii uzi, mi-ai sters umbra singuratatii de pe ei si le-ai soptit ca drumurile lor ratacitoare se vor opri. Ma tineai de mana ca pe un baston si eu iti sustineam sperantele si visele care se ascunsesera demult intr-un om placid si uniform. Imi aratai un om exemplar care-si dorea si eu ma-nvolburam la orice bucurie a ta care sarea mai departe decat ai fi vrut. Slabeai carandu-ma in spate, ma iubeai constant, grijuliu, temator. N-am sa te iert. Eu cautam iesiri, cautam motani, mi-i puneam in pat si a doua zi, ei sareau pe geam si-atunci ma intorceam la tine, care plangeai ba ca un copil orfan, ba ca un parinte fara copil. Si-apoi ma iubeai ca pe o fiinta de muzeu, ca pe o statuie profana, un idol inalt, intruchiparea propriei tale imagini a unei Afrodite contemporane. Ma lasai in fiecare zi, ma paraseai, spunandu-mi ca timpul s-a terminat, dar eu sa nu uit ca si maine e o zi. Pentru fiecare zi ce venea, mi-era din ce in ce mai greu sa te iert. Si tu-mi spuneai ca timpul e singurul nostru prieten, ca el decide, ca noi suntem mici si lasi, suntem prea neavizati sa luam decizii in locul lui, timpul - acel prieten imaginar cu care banuiesc ca si-acum iti bei cafeaua in diminetile care nu ies asa cum trebuie. Timpul care-a distrus galetile cu var de dupa tejghea, timpul care a sters cu totul unele amintiri, ca un caine care mananca din cand in cand bucati de creier, timpul in care tu mi-ai spus sa astept si-atunci cand simt ca nu mai rezist, sa fac gimnastica, timpul care si-a facut templu in ograda mea, acel timp care tie nu ti-a mai ramas, pentru ca nu te-am mai putut ierta. Tipetele telefonului, zgomotul surd al camerei mele de spital, zilele in care nu ti-am mai pastrat tie ceea ce numai pentru tine era, diminetile goale in care n-am mai frematat unul in bratele celuilalt si scuzele pe care le-am considerat de prisos. Ultimul gand pe care-am uitat sa-l am. Iertarea ta. Sora geamana a iertarii mele, doua identice care nu s-au cunoscut niciodata. Si-asa cum timpul s-a dovedit a fi si un bun insotitor al vremurilor, mi s-a asezat in brate ca un babuin dezosat si mi-a dezvaluit in cele din urma secretul celalalt, acela in care nici tu nu ma vei ierta niciodata.

Clipa

2009-04-13T22:40:00.000+03:00

Cuiele din cap s-au rasucit o data si gandurile s-au umplut de-o pozitivitate patologica si molipsitoare, ca daca el s-a apucat sa rada tinandu-se cu mainile de obrajii sparti, si cel din oglinda a inceput sa faca la fel. Radea de se cocosa oglinda. "Ci roza-i viata!" gandea, oamenii sunt mai frumosi ca niciodata, griul-sters cu radiera, moartea a cazut toate examenele, putea, in sfarsit, trai vesnic, bucuria i-a invadat ca o armata spartana oasele si prin vene a-nceput sa-i curga lapte cu cacao. "A...maine sigur se-ntoarce!" , ea se va intoarce. Gandea zambind si zambetele gandeau la fel. O sa ninga si-o sa-i placa, o sa-i fie si frig, dar o sa-i placa, o sa zburde cum fac mieii pe care i-a vazut ieri, corpul lui burdusit cu sclipici nu mai are stare, mainile s-au impreunat a pace si samponul antimatreata, in sfarsit, a dat roade, din capul lui nu mai curge nimic, toate sunt la locul lor, aranjate impecabil, dragostea de parinti la sectorul familie, cuiele, la sectorul accesorii, ariciul Sea, la fructe de padure si iubita lui fosta, la si altele. Spatiul inchis s-a deschis in toate partile odata, cei patru pereti au cazut ca cojile unei portocale belite si caciula i-a aterizat pe pista capului lin, ca un fulg de aer. Singura intrusa era intrebarea "cum asa", dar a-mpins-o fuga intr-o vaza cu spirt, n-avea nevoie de raspunsuri, raspunsurile sunt intotdeauna cele care sfarsesc ceva, toata magia poate disparea, daca i se aseaza vreun raspuns anofel pe mana. Ridurile vietii, paralele si limpezi, nu mai par niste sapaturi grosolane, ci niste rasaduri promitatoare de toporasi. Putea sa raspunda, daca era absolut necesar, de ce, pentru ca ca are chef ca toate acum sa fie cum si-ar dori, are chef sa priveasca o gura cazuta, de jos in sus, si-atunci ea, automat, zambeste, are chef ca viata lui sa-i danseze la bara in seara asta, fara ca el sa fie nevoit sa-i bage bani la chiloti, asa cum face mereu, vrea sa creada si crede ca totul sta sub semnul gratuitatii si voluntariatului, turnul din Pisa nu e-nclinat, doar Pamantul atarna mai greu intr-o parte, buturuga mica nu rastoarna carul mare si visurile vrabiei vis-avis de malai s-au indeplinit.
Oamenii au gaurit iar steagul si pustanii iar scriu pe garduri "pace", uitand alte cuvinte cu P. Femeile nu mai topaie pe manele, mamele nu-si mai pun copiii pe coji de nuci, prin canalele vesnic populate, nu mai locuiesc decat soareci. Mana de pe telecomanda a dat OFF si el brusc, s-a ridicat cazand din pat, si-a-ncalecat tenisii patati cu vara si l-a-npachetat iute pe ariciul Sea, iesind in bulevard. Cainii din fata l-au salutat respectuos, strada cotea stangaci, dar rugand-o, s-a indreptat de sale si s-a scuturat de zapada, dandu-i-se goala si fierbinte asfaltata, ce frumos! Copiii nu-l mai bulgareau, stateau agatati de ultimele degete ale mamelor lor, care pareau toate fostele lui prietene, copiii si ei pareau actualii lui urmasi, tramvaiele-l ocoleau cu adanca sinceritate si dintii nu-i mai clantaneau in gol. Oamenii ii imparteau cele mai bune urari, din case scanteiau lumini primitoare, in sfarsit, feeria l-a asteptat exact la ora stabilita. Totul invaluit intr-o ceata care dansa printre formele concrete care descriau orasul, dandu-i un nume. El-un centru al universului, de unde toate plecau si veneau incontinuu, mai indatorate ca oricand. Despacheta ariciul si-i dadu ghes: "Du-te! Esti liber!" Ariciul Sea se uita complet prostit la el si-i arata obrazul: "Ma confunzi cu apa calda!" "Ceee?" Vis imperfect. Oricum, perfectiunea nu e ceva de care sa te bucuri, pentru ca perfectiunii ii lipseste atingerea umana (sau ariceasca), cea mai draga notiune. Lasat singur, ariciul s-a-ntors acasa, destul de ingrijorat, el, tot inainte, dinainte mai inainte, peste mari si tari devenite cai de umblat, presarate cu confetti, pentru regele lumii care devenise, fiindca asa a vrut, alungand imposibilul, pasandu-l ca pe o minge de fotbal, altor oameni care nu credeau ca au puterea de a visa tot ata de mult ca si el, si a caror datorie primordiala a fiecarei zile este, de fapt, sa prinda cat mai strans clipa ei magica.

Fericirea

2009-04-13T22:38:00.000+03:00

Si-atunci, asa cum s-a zis ca o sa fie, a plouat peste pamant si din el s-au ridicat plante. S-au dus stropii departe intrand in miejii neinsufetiti ai pamantului, facandu-l moale, proaspat, bun si atoatestiutor. Peste lumea de-aici dainuia linistea lumii de dincolo, in aer se ridicau panglici de vant si pe pietre stateau regii care intindeau mana sa prinda puterea stranie si absoluta a inconjurului. Pe apa, ca o frunza vie, plutea Kala cu mainile-ntinse, ca intrun pat de ovaz, din ochii ei care dormeau in ea se-ntindeau, unind-o cu apa, lacrimile ei luminoase si clare, Kala plutea ca planeta asta in univers, se simtea rece si sarata, calma, neatinsa si iubitoare. Ca un fluture impreunat cu un bec, statea pe apa si se lasa dusa la vale, imaginandu-si pacea. Din colturile caselor rasunau vocile cele care le stiu pe toate, unele peste altele cladesc amanunte despre vreme si rad cufundate in propriile lor ecouri. Fericirea e doar un pas cu care apesi pe viata, ca pe grumazul unui dusman fidel. Stinsa in firea omului este si se descatuseaza cand vrea ea si cu cine vrea ea, ca o iedera ce se catara prin oameni, atunci cand la picioarele lor da roade samanta bucuriei. Kala simtea ca-n sufletul ei se adunau ca la soare, mii de emotii iesite de la iernat, pe Kala oamenii o mancau intruna, iar ea le simtea pasiunile si transpiratiile si se facea sul si aluneca tot mai departe, adunand in drumul ei, apele cele mici si fragede. Fericirea e un lapsus al trecutului, sterge cu maneca ei tot ce-a fost, imaginand omul nou, care s-o traiasca. In Kala, pestii clocoteau si zburau, e loc pentru toate in inima ei, ea se gandeste la struguri si buzele i se-nrosesc a vin, se gandeste la un om insetat si se dezbraca incet, in fata lui, se dezbraca de fiecare gand, aratandu-i-se atat de goala, incat omul acela, la un moment dat, n-o mai vede.
Peste campuri, femeile s-au apucat sa arunce haine, timpul se indulcea cate putin si le tragea de maneci, lasandu-le subtiri, libere si atente. Ele discutau cu barbatii sperand din nou la ei, facandu-le din nou copii, barbatii le apucau de maini si le dansau ca pe niste cercuri, ca pe bice, le invarteau in aer de mijloc rupandu-le gurile cu saruturi de plumb, iar ele radeau de durere si le placea.
Kala mustea si apa din jurul ei, purtand-o ca pe o jertfa, o ducea mai departe, pe un ultim drum temporar, clipocind in soapte ude, iar Kala murmura-n apa ca si cum si-ar fi dorit sa se innece: " fericirea e anticiparea. Acum eu ma intretai cu mine, ma descopar ca o carte de joc, imi intalnesc capul si pe umeri si la picioarele mele. Incep din ambele capete si nu ma termin nicaieri."
Pentru Kala, apa nu exista. Ea doar se lasase in jos, pe apa, sa se odihneasca si corpul ei si-a adormit greutatea, facand-o curgatoare, Kala e fericita, oamenii s-au sculat, au inceput din nou, viata si-a reamintit rostul si rotile masinariei ei au inceput din nou sa calce una peste alta, huruind. Era ca si o izbanda a cuiva care in loc sa lupte, a stat doar si a asteptat. Merge apa ca orice curs al oricarui lucru, la care nu te gandesti, care te poarta si te duce, iar Kala-si scotocea prin podul mintii aruncand ganduri vechi, rupte, deschizandu-si ferestrele, inghitind cerul in ochii ei albastri si roz si lila, ca o palnie prin care nemurirea trece de la un milion la alt milion de ani.

La Eleonora

2009-04-13T22:36:00.001+03:00

Se preconiza a fi o zi frumoasa, vremea deveni nostalgica pana la lacrimi care picurau din stresinile casei ca lacrimile unei gospodine fata in fata cu ultimul episod din telenovela preferata. Ol se trezise devreme, se dadu jos din patul dezarticulat si incepu sa faca niste miscari de sus-jos, care aduceau a gimnastica pentru motzii din Oash, izmenele lui dadeau sa plezneasca sub efort, iar muschii-i paraiau de parca incercau sa prinda posturi straine. Din cosuletz, ariciul Sea casca ochii a ziua gandind ca are un cosmar dar nu, stapanul sau in carne si oase facea exercitii. Ol incepu apoi o varietate de alte miscari si termina apoi cu zece flotari violente si se urca la loc in pat. Dormi vreo doua ore, dupa care se trezi si se spala pe ochi afara, in zapada. Trezi si ariciul si, luandu-l la subbrat, il arunca in floescaiala gandindu-se ca face o gluma reusita, insa ariciul n-a ras, ci s-a incovoiat ca o pisica infuriata si i-a spus fara nici o jena ca e pur si simplu idiot. Ol cel jignit intra inapoi in casa si arunca cateva haine pe el, se incalta si o lua la pas iute spre poarta. Pe fatza lui, furia desena diverse figurine ca o raza de soare pe un zid, era foarte nervos si se simtea pus pe fapte. Ariciul Sea se puse si el instant pe faptele lui Ol si-l urma fugind sa-l prinda din urma, ca un minicatzelus inaripat. Atmosfera era ideala, vantul disparuse definitiv de pe pamant, zapada-si dadea ultimul suflu si soarele-si azvarlea razele ca pe niste unditze. Casele pareau din nou inalte, rasarind castigatoare din lupta pe care-o dadusera cu iarna cea rea. Ol se insenina involburat de optimismul transparent al acestei zile de neasteptat si intoarse capul dupa ariciul cel neobrazat, ba chiar ii si zambi scurt in semn ca-l iertase. Ariciul Sea, terminat de emotie i se arunca deampicoarele si cazura amandoi incolacindu-se prin zoaiele drumului. It doesn't matter, gandi Ol, sarind la loc in picioare. "Da' unde mergem, daca n-o fi cu banat?" puse ariciul punctul semnului principal de intrebare. Ol nu-i raspunse, dar il mangaie ca pe o iada, ca atunci cand vrei sa dai de-nteles cuiva ca sa aiba rabdare, c-o sa vada. Mersera ei un drum destul de lung, chiar si lat, si pasul lor ordonat se opri intro poarta cu incrustatii in lemn, care aduceau cu niste floricele, semn ca ori au ajuns la vreo domnita, ori au ajuns la spitalul de boli nervoase. Insa dilema se sufoca imediat ce ea, ingrata, aparu in pragul casei ca si cand si de data asta ii anticipa lui Ol fiecare miscare, orice intentie, chiar si impulsurile spontane si de neasteptat. Ol lua o pozitie oarecum derutanta si, dupa ce zambi, se incrunta si se uita pizmas ca un hot de gaini prins in fapt. Ea-l invita in casa si dupa el, deschise larg bratele ca poarta unui univers de iubire netarmuita iar ariciul Sea i se lipi de sani ca o guma de mestecat cu tzepi, pentru masochisti. "Zaiet, cum de-ai venit pana aici?". "Nu eu, el!" concise ariciul indreptandu-si privirea catre Ol, care astepta consumarea dragostei dintre cei doi.
-Ia zi, cu ce ocazie pe-aici? Chiar m-ai lasat masca, ce pot sa zic. Ia loc, fac o cafea, aduc si niste prajituri.
-Pai daca te duci sa faci cafea, nu-ti pot raspunde la intrebare.
- Lasa, ca era retorica, da-o dracului. Ai rabdare, e gata repede cafeaua. Dezbraca-te.
Ol era deja dezbracat. De cuvinte. Ca de obicei, ca de fiecare data, vrabiutele i se adunau pe limba haotic, ca saliva unui lup rupt de foame, si-n plus, ea, maestra, avea centura neagra la dat replici, iar el era si de data asta aproape sigur c-o sa iasa din mainile ei ca o varza murata.
-Hm, hm, cat zahar vrei la cafea?
-Lasa ca-mi pun eu.
-Nu-ti pui tu, iti pun eu, zi cat.
-Atunci nu vreau deloc. Sau o lingurita. Eleonora, ce sa mai cred eu despre tine? Mai pot avea incredere in ceva?
Eleonora ramase cu ibricul in mana nehotarata unde sa-i toarne cafeaua, in ceasca sau pe langa, dar se redresa brusc si puse gentil cafeaua pe masa, suflandu-i in ochi aburul coplesitor. Se duse apoi sa aduca prajiturile, Ol se uita la ariciul Sea ca si cand ar fi vrut sa stie cat e ceasul, ariciul insa studia frunzarind captivat Pendulul lui Focault, fara sa realizeze nimic din ce e in jur.
- Ei, acum, draga pelegrinule, zise ea intorcandu-se voioasa cu niste prajituri lesinate luate direct din cuptor, despre ce incredere este vorba?
-Las-o balta, mai pune-mi o lingurita de zahar, te rog.
-Ol! Incredere ca ce?
-Zahar, te rog.
Zaharul mult asteptat se simti rugat sa vina singur si facu acest efort, asternandu-se singur in cafea ca un om viu care decide sa-si probeze cosciugul.
-Pai cand vii la mine, cand pleci. Eu ce sa mai cred? Esti cu mine? Sau cu..?
-Da' ce treaba ai tu cu..?
-Vreau doar sa stiu daca esti si cu mine?
-Sunt cu..
-Si cu mine cum ramane?
-Si cu tine. Daca vrei sa fiu si cu tine.
Ariciul Sea-si ridica nasul infierbantat din carte si intreba:
-Si cu mine?
-Ol, trebuie sa intelegi. Totul intre noi s-a terminat demult. Acum ce pot face este sa te mai vad uneori, mi-esti foarte drag, uneori o sa vin pe la tine, daca vin, poate ca si mai raman peste noapte, oricum, asta vedem noi. Mai mult nu pot. Asta trebuie sa stii si sa crezi.
-Da.
Ol isi desprinse buzele de pe ceasca, ii multumi pentru prajitura care nu vroia in ruptul capului sa se duca in jos pe gat, ii ceru un pahar cu apa si incaleca pe-o sa, il impacheta pe ariciul Sea in foile cartii din care nu reusi sa-l desprinda si cu o mana isi lua la revedere, iar ea, cu o gura il saruta pana departe in gat, indesandu-si limba ca sa-i scoata si ultima urma de indoiala din el. Drumul spre casa asfintea cu graba si zgarcenia fiecarei zile de iarna in care lumina are program limitat. Insa in Ol, care acum mergea alene, sfidandu-si agitatia interioara, in Ol aparuse sentimentul de incredere. Acea incredere pe care ti-o da un om in momentul in care te-a convins ca esti prost.

Belive

2009-04-13T22:34:00.001+03:00

Sa credem in vise ca in prescriptii medicale si-atunci visele in care credem beau red bull si zboara. Am crezut ca n-o sa cresc niciodata prea mare, ma uitam in ochii capetelor cu par permanent si-mi juram ca ai mei n-or sa devina niciodata atat de goi ca ai femeilor acelea care, fie vara, fie iarna, purtau tot timpul fusta peste genunchi si lipita de mana, era sacosa de piata. Am crezut ca am scapat de comunism, ma bucuram pentru ca, in sfarsit, la televizor era program prelungit, desi tot ce era in emisie era revolutia in direct. Am crezut in oamenii aceia imbracati in pulovere care strigau din fata unui birou improvizat ca totul s-a terminat, suntem salvati. Am crezut ca daca iubesti, totul vine de la sine, am crezut ca iubirea imi da dreptul sa obtin tot ce vreau, doar pentru ca iubesc. Am crezut ca binele invinge, singura problema e ca am crezut intrun alt bine, decat cel adevarat. Am crezut ca voi cuceri lumea, ma descoperisem dintrodata ca pe o fiinta extraordinara, am luat aliura de zana si am asteptat multimea care trebuia sa-mi recunoasca meritele si exceptionalitatea. Am crezut ca sunt foarte frumoasa, si ca nu e nevoie sa ma uit la oameni ca ei sa ma remarce, treceam printre ei si le reprosam in capul meu, ca de ce nu ma vad, de ce nu-mi zambesc, de ce nu-mi vorbesc. Am crezut ca broastele se transforma in printi si fiecare zi in care nu se intampla asta, nu facea decat sa completeze o fantezie tot mai ideala. Am crezut ca oricine ma va cunoaste, va ramane placut impresionat si ma luptam cu cei care nu ma placeau incercand sa le zic ca este datoria lor sa incerce sa ma cunoasca.
N-am vrut sa cred ca nu toti oamenii sunt ca mine si i-am acuzat. Parerile lor, diferite de ale mele, le-am considerat gresite fara a ma opri sa le analizez. M-am trezit singura si-n jur, peste toata lumea mea inchipuita, strajuiau ca niste papusi stricate toate idealurile si obsesiile mele, alaturi de posterele idolilor care nu mia coborau odata de pe pereti sa-mi spuna ca doar ele stiu cata dreptate am.
Am crezut ca sunt speciala. Acum cred ca sunt speciala. La fel de speciala ca fiecare om.
Cred in lucruri pentru ca lucrurile sunt exact ceea ce sunt. Un apometru nu promite ca-ti da trafic nelimitat la internet, o scrumiera plina nu te minte ca fumezi doar jumate de pachet. Cred si in oameni, chiar si atunci cand acestia inceteaza sa mai creada in ei insisi. Cred in traiectoriile pasarilor calatoare, in adancimea fara grai a marii, in sobrietatea norilor adunati pe cer, anuntand ca natura o sa cedeze psihic. Cred ca bufnitele nu sunt ceea ce par a fi. Cred ca diferenta dintre bine si rau nu e atat de bine delimitata si definita ca diferenta dintre noapte si zi, dintre lumina si intuneric. Cred ca lucrurile bune nu sunt intotdeauna ambalate ademenitor, cred ca confortul de a-i lasa pe altii sa faca treaba mea, nu ma ajuta, ci dimpotriva. Cred ca short-cuturile vietii sunt doar o apropiere prea brusca de sfarsitul ei, cred in puterea timpului de a decide durabilitatea unor fapte, si-n pedeapsa lui pentru fortarea limbilor ceasului in a prelungi sau a amana prezentul. Cred in forte care misca lumea inconjuratoare, cred in schimbul de energii, in intensitati si-n puteri ale sentimentelor pe care le transmitem, in rezonante, ecouri, in furtuni si-n linisti, si-n contrastul care defineste insemnatati. Cred ca orice cadere se petrece de pe ceva si doar pentru a ne ridica un pic mai intelepti de pe jos. Cred in renuntare, in abandonul de sine, in stergerea eului personal si-n implicarea totala in pasul comun de inspre mai departe. Cred in cuvinte, atunci cand ele se astern armonios si dau frau liber gandurilor, atunci cand ele sunt adresate celor care au nevoie de ele, ca de niste perne pe care sa se odihneasca. Cred in partea nevazuta a lucrurilor, acea parte pe care doar ochii larg deschisi o pot vedea, acea revelatie pe care o ai despre un lucru care a fost acolo dintotdeauna si pe care, dintro data, il observi si te umpli de o bucurie infinita. Cred in fericirile de zi cu zi, in clipa care sta si asteapta sa fie luata in brate ca un copil pe care il vezi doar daca te uiti in jos si incetezi sa privesti departe in zare, in asteptarea unei aurore boreale. Cred in lucrurile bine facute, in oamenii bine facuti si-n toate colturile de rai de pe pamant. Nu cred in organizatii, in adunari, in interese personale mascate de marete intentii. Cred ca tara mea va deveni mai nasoala cu fiecare om care, saturandu-se sa mai creada in ea, isi ia talpasita spre alte taramuri. Cred ca cea mai mare neliniste a unui om vine atunci cand el inceteaza sa mai creada in ceva. Si-atata timp cat in locul credintelor care ma parasesc, vin altele mai bune, imi pot desfasura inima ca pe o harta plina de locatii ale sperantelor.

Irlandezii

2009-04-13T22:33:00.000+03:00

Singuratatea e perceputa de cel in cauza ca o vina. Cica, ce singur sunt, dobitocul de mine! Si creta colorata s-a-ntors un cutie, asfaltul s-a terminat.
"Uzina de bere e singura afacere prospera", si-au zis irlandezii asezandu-se picior peste picior, invers, ca amortisera, trecusera deja doua ore de cand iesisera de la serviciu si, automat, intrasera-n carciuma. Picioarele lor, intre timp, se transformasera in niste paini rumene, pacat de miros, dar ei, spiritualii, care se-abtinusera atata timp de la vorbe de duh, ca, deh, la termenii tehnologici de care facusera toata ziua uz, nu puteau sa adaoge un "mai,tata,mai". Dicutia era o sala prea luminata, fiecare incerca sa-l orbeasca reflectoriceste pe celalalt, toti erau niste zmei pretendenti la o singura Cosanzeana, aparent frigida si foarte imaginara. Cica:
-Baa, azi am muncit de m-a luat dracu'!
-Ei, cre' ca te ia abia acum...
-Ce vrei sa...?
-Doamne fereste, ziceam ca iar o sa te...
-Esti prost, prietene! Stii ca eu, nu fac, adica, nu ma, asa la, adica, dupa cateva...sa fim seriosi.
-Daca poti, eu nu prea pot acum sa...serios, sa, n-am vrut sa te jignesc, stii doar ca ceea ce vroiam, de fapt, stai ca, ce ziceam?!
Punctele de suspensie erau deja niste artificii la maturitate, puteai sa te si razi daca... erai si tu...dar tu, lucidul, cosmicul, greul, cu o bere-n fata, fata ta cea de toate zilele, berea ta, a cata? Tu, niciodata. Niciodata-o data, niciodata-de doua ori, trei, n-spe ori-adjudecat. Tu-niciodatul, niciciudatul, nici ciudatul ala care te priveste de la masa din colt( intotdeauna cineva care sta la o masancolt te priveste) nu te poate face sa grimasezi vreo reactie, te lasa rece, cand tu cald, fierbinte in curand. Te-ntorci spre ospatarita si ea, perfida, de ce nu ti-o fi adus restul?Restul de ce? Mai era ceva, asta-i clar, si uite-i ce bolnavicios discuta, ce imposibil se-nteleg si cat de prieteni sunt ei acum, irlandezii astia cu picioare unul peste altul, de-a valma. Tu-nu categoric. Un categoric de-un dramatism inspaimantator. Recapitulezi: te-ai dus la baie si ea, vaca, ti-a trecut si data la nota de plata, de-aia, a, dar la baie, ce oglinde stricate au si astia, ba nu, erau posterele de pe pereti, dar stricate sigur, stii tu. Ti-e dor groaznic. De manuta de la papusa pe care-ai pierdut-o in, unde naiba ai pierdut-o, care papusa, tu nu te-ai jucat cu nici o papusa, vai, tampitul ala din colt, ce se uita, de parca ar vrea sa-ti zica c-ai avut o papusa si, ca si el, ai...
De fapt, ce mai conteaza, ce se poate intampla cand facultatile tale mentale sunt la zi, nu la fara frecventa, dar totusi, ce sar stropi din gura irlandezilor aia zburataciti si cat de la locul tau esti tu, cel fara loc, in picioare, si cum ti-ai schimba tu, acuma, picioarele de sub masa, pe, si mai ales pe-ul sa devina ceva ca un bun de mancare sau avion zburator, pentru ca niciodata gandurile-ale lor-si>si-ale tale, niciodata-deodata adjudecat. Ce licitatie scurta! De ce nu pleci? Sa pleci, ha, my God, unde, tu nu vezi ce afarenheite mici? Daca iesi, te simti ca si arestat, ti se leaga imediat doua bile de plumb friguros la picioare si, pana la urma, aici, chiar daca coltarul ala masaist se holbeaza in ultimul hal, iti tii picioarele irlandezeste, intr-un mod elegant-turta. Aia care serveste seamana cu mana de la papusa pe care ai ars-o, ah, deci ai ars-o, dar neavand vreodata o papusa... Ala ti-a facut cu ochiul, de parca a gasit mana si vrea sa ti-o dea, a, stai:" dom'soara, inca una si perdelele, daca tva-ul nu-i suficient", mama, ce urat s-a, dar o ierti ca are picioare numai bune de dat la o parte. "Hai, c-am devenit cam vulgar." cand tu si irlandezii, doua tari total diferite, ei-beti morti, tu- treaz manga. Opa, ia uite-l, vine-ncoa, irlandezul cu parul gri, mai, mai.
-Ba, tu esti cu noi sau nu?
Te-ngheata.
Hai ma, c-am glu'! Ji ge? De-ai speria'? Au'? Da si lui o... dan partea mea, sa moara...
Ah, ce irlandez nebun, cat de diferit, tu niciodata cu sa moara, chiar daca ai avut si tu "intrari" de-astea ciudate, dar dom'le, educatia, a-n plus, acum, erai doar foarte surescitat si te gandeai la clanta usii de-acasa, cat de rece e cand o atingi, si tu nu mai erai. A, ba erai. Te-a vazut cineva, crezi ca atunci cand, vast, ai rupt-o si ai bagat-o pe foc, iar sor'ta plangea ca o branza presata live, deci era a sora-tii, da ma, ce faza, si tu ai avut ganduri c-ar fi fost a ta.... Daca palaria ti-a cazut de pe masa si tu, in loc s-o ridici si s-o pui la loc PE MASA, ti-ai indesat-o pe cap, n-ai alta solutie decat sa pleci. A, poate, te uiti in jur si nu prea e nimeni cu palaria pusa, deci, hai. Te ridici, achiti si dracusoia de perdea, si scrumiera si foc la gheche, mai baieche. Ptiu.
-Hanc-una pentru beiatu', sunt nas mare-n seara asta!
Bai, irlandezii astia-s atat de bunibaieti, ce oameni! Dar ce faci cu palaria? O dai sau n-o dai. Jos, pan'la urma.Si palaria ramane, pentru ca mainile sunt ocupate cu randul de bere, te duci si-i pupi ud pe irlandezi, si da-o-ncolo de clanta, ca papusa, oricum, nu mai zicea "mama" de mult.
Si toate astea pentru o singuratate in care te simti prea in largul tau.

Lonely

2009-04-13T22:32:00.000+03:00

Atunci cand iti ramai mic propriilor tale haine si chiar si pielii de pe tine, aerul se strange si sinceritatea-ti arata ceasul : ai intarziat. Cuprins de febra tigarii de dupa, rastignit in propria ta minte si-n verbul a fi sau mai bine nu. Alaiul conduce omul pe diferite drumuri si cai, insa se opreste intotdeauna la poarta, ceea ce ramane inauntru este imaginea fiintei, singura, goala, nefardata. Gandurile acelea ca niste neamuri proaste cu care vrei nu vrei, te vezi din cand in cand, ganduri care ca niste caini fara stapan, latra la toata lumea, le-ngropi de fiecare data si ele rasar ca buruienile, ca gandacii, din nimic. Realitatea iti spune ca cel mai enervant este momentul in care-ti dai seama ca intelegerea celor din jur nu poate inlocui intelegerea ta, ca nimeni nu poate sa faca pentru tine, ceea ce tu nu vrei sa-ti faci, ca indiferent cat de populat esti sufleteste, tot singur te opresti sa mirosi o floare, ca din cand in cand realizezi ca, de fapt, tu nu ai un nume, al tau, ci porti ceva ce cineva ti-a dat si dupa acumulari de identitati si atitudini placute la atingere, te trezesti orbecaindu-te, sunandu-te la un telefon care suna mereu ocupat, strigandu-te din fata unui zid inalt, in care s-a baricadat sufletul tau simplu si nebanuit. O gaura cu aura, un cerc patrat, ideea unei pete de culoare, setea de dinaintea furtunii, toate testamentele ce-au precedat viitorurile posibile. Singur ca un Creator, atunci cand unu delimiteaza un infinit, cuprins si coplesit de propria ta rasuflare si consecintele ei, plansul care-ti rade-n pumni, pantofii gauriti in care apa si-a cladit estuarul, taci ca un peste care, oricum, tace, te agati de oamenii din jur ca o haina fara gaica si cazi la nesfarsit peste propriile tale amanari de sine. E bine sa fii singur atunci cand omul din tine-si arunca orgoliile, cand bratele se intind si-n ele cuprind soarele, cand porii tai se decid sa tina deschis after hours si verdele inconjurator se-mpleteste pe dinauntru cu rosul venelor, cu albastrul portelanat de deasupra, din cer, recreand ADN-ul in intentia unui oarecare rai local. E bine cand te doare, sa-l doara si pe celalalt, asa e uman. Dar daca reusesti sa-ti fi tie un bun prieten, sa te suporti, te vei egala si-atunci ochii tai nu te vor mai privi obsesiv, ci-si vor intinde atentia catre mirarea lumii din jur si singuratatea-ti va deveni scaunul pe care ti-l vei oferi singur, atunci cand batran fiind, vei intelege si alte limbi straine.

Increderea

2009-02-28T13:33:00.000+02:00

Dezgurs 2

2009-02-28T13:30:00.001+02:00

Mirabela

2009-02-28T13:29:00.001+02:00

Batea un vant afara de parca incerca sa traga cu sageti in calcaiul lui Ahile, vantul trecea prin haina lui Noxi razand de faptul ca el alesese sa fie trendy in detrimentul tinerii de cald. Noxi venea pe strada ca un indragostit de Sevilla, innota prin ger adulmencand flori inexistente, cu ochii inmuiati in frivolitatea unei lumi mult prea sentimentale. Fusese la curve, vorba vine, de fapt, se dusese sa duca prietenei cele mai bune a lui Mexi o rochie pe care aceasta o imprumutase pentru nustiuce petrecere cu shtaif. Si cand a ajuns la ea, ea, normal, i-a zis: "iti fac o cafea?" si el cum sa zica nu. Iar Mirabela i-a facut o cafea, i-a dat si niste prajiturica dintr-aia mica, la cafea, au inceput apoi sa discute despre politica si Mirabela se ambala asa cand vorbea de cat castiga ministrii si isi ridica mainile pana sus, deasupra capului si spunea: "cum este posibil asa ceva?" si bluza ei, complet de acord cu ea, se ridica pana la pliurile sanilor indignati, intariti si gata de atac. Si-atunci Noxi ce era sa faca? Fata se enerva din ce in ce mai tare aducand in discutie toate lucrurile nationale nelalocul lor si, in turuiala ei, se mai oprea cate putin si spunea: "n-am dreptate? nu-i asa?" si Noxi ii spunea: "pai da.." si se uita la buzele ei veninoase si le intuia fierbinteala in rosul aprins care le colora violent, umflandu-le.
Mirabela semana cu Ecaterina Teodoroiu, avea putin si din Angelina Jolie in Tomb Raider, parea a marsalui la nesfarsit peste mormane de idealuri stricate, care nu mai aratau ora exacta, si ar fi continuat probabil toata seara daca Noxi, deja enervat de tot tambalaul, n-ar fi tras-o de picioare, trantind-o in canapea si nu i-ar fi pus mana la gura, urland la ea ferm si sec: "taci!" Si ce sa faca un barbat dupa ce-i pune mana la gura unei femei? Ori o bate, ori o aia. Asa ca Noxi, nefiind violent din fire, s-a suit in varful Mirabelei si a dezbracat-o. S-au aia vreo jumate de ora si dupa aia, el s-a imbracat si a fugit. Pe strada, senzatia de indragostire l-a napadit intens si l-a insotit pana acasa, alaturi de un manunchi de raspunsuri la intrebari posibile gen: "de ce-ai stat atata? ce-ati avut de discutat? si de ce arati ca scos din masina de tuns iarba?". Odata ajuns acasa, deschise usa sincer, fluierand ca un om bucuros ca a ajuns acasa, Mexi il privea din fotoliu, asteptandu-l ca pe un porumbel calator.
Pe covorul aspirat dimineata, zacea scrumiera cu fazta-n jos si-n jurul ei, o gramada de mucuri moarte. "Ce-ai facut, mai, aici? ". "Aoleu, acuma cand ai venit m-am speriat si am lovit masuta cu piciorul." Mexi stranse repede mizeria, baga aspiratorul, executa treaba ca un copil care spera sa scape nepedepsit si se grabeste foarte repede sa repare greseala. Noxi simtea ca-l buseste rasul, dar isi pastra o grimasa vag indignata, ofensata, a calatorului care nu e primit asa bine cum se asteapta si incepu s-o certe pe Mexi si sa-i jure ca nu se mai duce sa faca lucruri pentru ea, ca Mirabela aia e ingrozitoare si ca, de altfel, sa-l scuteasca pe el de-acum de interactiuni cu toate proastele cu care face ea cardasii. "Da' ce ti-a facut, draga?". "Ei, ce mi-a facut, dar tu crezi ca eu am timp sa ascult toate tampeniile si frustrarile ei, ca mi-a facut capul calendar, ziceai ca-i mitraliera, asa de mult a vorbit". Mexi stia si ea ca Mirabela era de coma daca o lasai sa vorbeasca, asa ca in semn de recunostinta si consolare se agata de gatul lui Noxi si-l pupa pe frunte ca pe un dovleac de Halloween: "vrei cartofi prajiti?" Noxi se-ntinse-n fata televizorului ca un proaspat instituit rege, acel gen de rege care nu trebuie sa-si justifice faptele si ale carui decizii sunt sfinte. Se simti nemuritor si rece, inchise ochii si-n mintea lui aparu Luceafarul care-i facu cu ochiul, exact ca o marioneta de la teleshoping. "Vezi sa nu-i arzi." ii striga lui Mexi mai mult cu gura inchisa, Mexi trebaluia de zor, incercand sa-i ofere lui toata fericirea lucrurilor marunte si atat de linistitoare. Invins de sfaraiala monotona a uleiului din tigaie, Noxi adormi ca un pui de crocodil in gura mamei, si visa un peisaj oriental, in care sute de degete fine ii mangaiau pielea, ridicandu-i porii, simturile, orgoliile, facandu-l sa se simta superior, fiind el cel care detine secretele, cel in ale carui maini stau toate cheile lumii, care poate sa elibereze sau sa tina inchisi monstrii si zane, laolalta, ca pe baxuri de bauturi racoritoare de diferite feluri, in magazii. O lume intreaga ii cunostea numele si numele lui statea scris pe steaguri imense, avioanele cu reactie il scriau pe cer, ratele se grupau scriindu-l pe apa, iar femeile ii formau numele in dans si glasurile se ridicau in cer ca baloanele strigand: "Noxi! Noxi! Noxi!".
"Noxi!! NOXI!!!!" deschise ochii si globii oculari aproape ca se aruncara afara pe geamul pleoapelor de spaima. In fata lui, Mexi spumega ca un taur in fata drapelului comunist. "Ce-ai fa? Ai innebunit?! Era sa-mi sara inima din piept."
"Pai sa-ti sara tampitule! M-a sunat Mirabela, mi-a zis ca v-ati tras-o! "
Noxi-si simti moalele capului alunecandu-i in stomac si stomacul i se retrase undeva in fund. Isi trecu o mana prin par si-si culese doi cartofi pai din cap, realizand ca cina lui tocmai ii fusese servita. Se uita in ochii sticlosi ai lui Mexi cu ezitarea unei mutari de sah si realizand ca n-are nici o scapare lua o mina batzoasa si ofuscata, si-i spuse ca un iepure obraznic inainte sa fie mancat:
"Ashea si??"

Set me free

2009-02-26T13:29:00.001+02:00

"Danseaza Kalaa!"

2009-02-18T18:52:00.001+02:00

Sapte pitici calare pe sapte cai mici. Sapte urzici pline de furnici. Recuzita pentru un univers de negasit. Universul din coasta lipsa a lui Adam. Se construieste o noua idee, piticii pun caramizi peste urzici intr-o ordine pe care le-a dat-o Kala, adica piticul cel mare pune intotdeauna prima caramida, apoi piticul cel de dupa el, o pune pe urmatoarea si asa mai departe. Se construieste o idee care va avea ferestre. Kala a zis ca orice idee trebuie contruita, nu sa vina asa, dintro data, cum i-a venit lui Arhimede. Kala le-a zis ca ei sa munceasca pana s-o intoarce ea, acum ea calca prin vreascuri, calca prin buruieni, prin sfarcuri de pamant, prin obuze rasuflate, calca prin aur pisat. Ochii ei privesc inainte atat de fix, de parca si-ar vedea destinatia prin dealuri si munti si copaci, de parca toate acestea ar fi transparente, asa cum si sunt cand milioanele de ani restaureaza noi ordini de relief universale. Apoi se opri. Urechile i se lungira si-n suflul ei se cobora senzatia ca e urmarita. Urmarita din toate partile, chiar si de dedesubt, mirosul de mort al nalucilor ii intra prin nari direct in creier, ca o aschie intrun deget, aproape la fel de surd si usturator. Ielele-iederele se catarau, tragand-o pe Kala in jos si sorbind-o din toate partile, Kala isi impreuna mainile si apoi, cu o miscare abrupta se dezbraca de mainile mucegaite ale fantomelor si le-impinse cu puterea unui gheizer in laturi, imprastiindu-le. " Uaa, Kalaa!" zeci de voci se strecurara in auzul matasos al Kalei. Ea-si impaturi ochii ei mari albastri si gri, inchizand cerul in amontelel lor, apoi puse un pas. Piciorul se arcui si umarul corespondent il urma supus. Mainile Kalei incepura sa tremure, apoi se ridicara la mijlocul ei si aerul incepu sa le legene usor, ca pe niste copii rupti de uter. Aerul intra si-n parul cald al Kalei decolorandu-l. Apoi Kala inchise si mai tare ochii, iar corpul ei incepu sa semene cu acel val care inneaca, intai incet, apoi navaleste invartindu-se. " Aaa, Kalaaa!" Kala danseaza. Din Kala raman doar stafiile, uitandu-se in rotocoalele Kalei ca intro oglinda in care isi revad corpul lasat deoparte acum mult timp in urma.
Kala desena in aer flori si fluturi, desena mingi si paianjeni si smoala, trupul ei se lasa, se ridica, mainile apucau si strangeau, dansul ei pazitor se transforma in ploaie iar Kala ploua cu toata fiinta ei rece si moarta. In dans isi cerea iertare, ierta si jertfea, Kala-si ranea degetele alergandu-le, unghiile si parul ii crescusera pana la talpi, iar talpile ei toceau stelele, calcand juramintele, aplatizand definitiv zbieretele naturii.
Kala dansa iar spiritele din jurul ei bateau din aripi, ca niste ingeri retarzi, schelaiau sufland catre Kala rugina si praf de oase, si-i cereau Kalei, "da, da, danseaza Kala, danseaza, mai mult, mai mult" si Kala-si umplea plamanii cu aer si-l sufla afara cu tot cu suflet, si se invartea ca un carabus pus pe asfalt cu picioarele-n sus, si-apoi cadea pe pamant cu tot praful ei incandescent. Dansa pana cand ziua-i darui noptii lumina ei si-n bezna ochii excentrici ai demonilor sclipeau fara mila si placerea lor de neincetat tasnea din gura lor ca un puroi si Kala dansa aproape ca nemaiatingand pamantul si nu mai stia cui apartine si nici cine o nascuse, dansa nascandu-se din nou, scapandu-si existenta intr-o gaura neagra a eternitatii si excluzandu-se din lumea celorlalti prin insusi dansul sau biciuit de priviri veninoase. Pana cand zilele s-au intors din nou in noapte si dintr-una din nopti rasari ziua-n care sub Kala se crease un gol, o groapa, o invitatie la moarte, iar ea, neadormind pentru totdeauna, epuiza imprejurarile de putregaiuri bantuitoare si se opri.
Pe o targa de sticla, muri si ecoul necurat al bolandelor zmee: " Danseaza Kalaa! " Kala deschise ochii si elibera soarele punandu-l sus, rochia ei transformata in cenusa se lipi pe ea ca un celofan si-n urma pasilor ei iesi un abur inabusitor. Se-ntoarse Kala de unde a plecat si a fost fericita cand a vazut ca cei 7 cai ii mancasera pe cei 7 pitici si pe ideea neterminata cresuse o vaza cu pesti care mai de care mai colorati.

Home is where your heart is

2009-01-28T20:43:00.001+02:00

Prin anii tineretii, ai acelei tinereti in care batranetea era doar un mit indepartat, am hotarat, aflata in imposibilitatea de a mai plati darile la stat, sa-mi vand locul in care traiam. Ca orice tanar fara viitor si fara chef de a continua studiile de nici o culoare, m-am gandit sa-mi bag piciorul in Romania si s-o tai afara. Initial vizam o cariera stralucita de femeie-n casa pe la macaronarii din Peninsula, apoi mi-a suras ceva mai salbatic si anume oportunitatea de a deveni dansatoare intr-o bodega din Japonia, lucruri care pana la urma, slava domnului, nu s-au materializat. Totul s-a petrecut instant. A venit tanti, a vazut apartamentul, a marcat banu si a inceput cu termopanitul chiar inainte de a evacua eu locul. Faptu ca o sa stau in chirie mi s-a parut chiar foarte fun, si deloc greu, apoi m-am mutat. Initial la o prietena a mamei care mi-a cedat o camera pentru o perioada. De-atunci totul a luat-o in jos, treptat. In iarna aia pe care am petrecut-o acolo, am mancat doar semipreparate pentru ca-mi era rusine sa folosesc bucataria si m-am congelat sistematic in fiecare noapte in care prin calorifer nu trecea tipenie de caldura. Adormeam plangand de frig, promitandu-mi ca o sa gasesc un loc mai bun si ma minteam ca nu mi-e deloc dor de casa pe care-o dadusem pe mana unor straini. Solidarizam cu Knut Hamsun in romanul sau numit simplu "Foamea", si ascultam muzica la un fel de improvizatie de CD-player imprumutat si ma rugam sa pot adormi.
Peste catva timp, dupa atata frig si ceata, iar se arata soarele. Am gasit un anunt de inchiriere a unei camere undeva prin zona Garii, bineinteles ca la mama dracului, departe de centru, dar macar intr-un apartament incalzit. M-am mutat apoi in acel loc, devenind colega de locuinta cu doua papitoaice care urmau sa-mi foloseasca consecvent fardurile, nedandu-mi cheie la camera. In fine, camera intunecata, o minicanapea dezmembrata, verde, cum altfel, si-un soi de dulap care era pe moarte si cam atat. Totusi, o perioada, nu m-a deranjat nimic din atmosfera locului din moment ce evitam sa-mi petrec timpul acolo si ma faceam in fiecare seara clientul cel mai ultim de la Cinalco, un bar care inchidea la 8, dar care spre disperarea barmanului Ticu, care dadea pe datorie, se inchidea inevitabil la 12 noaptea, la insistentele mele duse pana la melodramatism, insistente pe care le exercitam si asupra colegilor de serviciu sa mai ramana cu mine. Colegi care dupa ce ca le devoram timpul liber, le mancam si banii, tinandu-i etern in postura de imprumutatori fideli. In apartamentul in care stateam m-am hotarat intr-o zi, vazand ca lucrurile-mi dispar intruna sa cer cheie de la camera, bad idea, cum se zice pe la mine prin Vrancea si astfel am dat exemplu si colegei din camera alaturata sa faca la fel, desi ea detinea si balconul pe care-mi uscam lucrurile pretioase achizitionate de la SH. Astfel, ramasa cam intr-un fel de imbracaminte si cu colega plecata definitiv la produs, am fost nevoita sa-mi caut alt loc mai frumos de a sta in. Am pus mana pe ziar, am sunat de la serviciu, m-am mutat a doua zi intr-o sufragerie cu masa pe mijloc si cu bibelouri din jumate-n juma de metru. Consideram ca am un noroc fantastic avand in vedere ca proprietara, gazda mea adicatelea, statea in aceeasi camera cu cele doua fetite ale ei si cu inca o pustoaica de pe la tara pe care o luase in gazda. Numai media basinilor date pe noapte de 4 persoane intr-o camera de 10 metri patrati ma facea sa am un orgasm mental de bucurie ca stau singura. Insa pana sa ma bucur eu pana la capat, m-am trezit cu o colega de camera si chiar de pat, insa cosmarul a durat doar o noapte, caci a doua zi dupa eveniment, individa a disparut elegant insotita de 3 perechi de cercei de aur si doua inele, singura avere a gazdei mele.
In perioada exact urmatoare delictului infractional, respectiv pradatul lazii cu bijuterii m-am carat si eu de-acolo, si am sunat-o pe prima tipa la care locuisem rugand-o fierbinte sa ma remut la ea, insa ea si-a justificat refuzul cu realitatea ca gasise un handralau care un era de-acord sa-mi cedeze mie sigura camera in care-o putea babardi, ca-n cealalta camera dormea copilul ei dintr-o fosta casnicie, bla-bla, in fine, ea insa mi-a zis: ma, uite, nu pot sa te mai iau la mine, da te duci la o baba din blocul de visavis care e ok asa.." Ma mut deci la baba. Baba era ok, asa, aveam camera mea, puteam fuma pe balcon, de fiecare data cu mustrarea de rigoare ca nu e bine ce fac, aveam grija sa sting lumina sa nu consum prea mult si, mai ales, trebuia s-o sun mereu daca vroiam sa vin mai tarziu de 9 seara ca sa nu stea cu grija. Imi spunea Disdimona si de fiecare data cand ma prindea pe-acasa ma invita fortat sa ne uitam impreuna la cazuri macabre de violuri, omucideri, tot ce era mai romantic de pe programele teve. Atunci am realizat cat de binefacatoare erau putinele momente in care ne uitam la telenovele, bineinteles, de fiecare data cedand la rugamintile ei disperate de a-i tine companie. Ziua suceam mintile barbatilor in speranta unei nopti in alta parte, oricare-ar fi aia, si visam la un fat-frumos ca vrabia la malai. Dupa cateva zeci de feti nu atat de frumosi, am nimerit si la unul dintre cei autentici si a doua zi, ca si cum se subintelegea, l-am luat cu mine sa ma ajute la carat. M-am mutat in sfarsit undeva unde aveam sa ma simt acasa pentru o perioada mai lunga, unde pernele erau imbracate in pulovere, catelul gelos imi rodea pantofii iar batalia cu obiceiul de a scotoci prin lucruri a soacrei avea ca castigator, persoana mea. Ne-am luat pisica, timpul a trecut iar noi tot incercam sa mergem undeva, sa facem ceva, insa dupa un timp fiecare sau poate mai degraba eu, am renuntat la a merge intr-o directie care nu-si mai arata odata sensul si mi-am adunat brusc catrafusele si am luat-o la sanatoasa. Bineinteles ca am omis din calcul eschivarea prietenilor mei adevarati de a ma primi pe la ei cateva zile si facand aceasta eroare m-am masochizat o saptamana, locuind la tara, la mama, de unde plecam la 4 jumate dimineata ca sa ajung la serviciu si ma intorceam la 8 jumate seara. Totusi, in ciuda unei lupte atroce cu frigul de pe autobuze si cand zic autobuze ma refer la niste burdufuri dintr-alea in coma, ma alinam seara cu o ciorba la care nu mai sperasem demult, pe care mama aia resapata si cu idei fixiste pe care o tot judecam, mi-o punea cu iubire in farfurie si dup-aia se apuca sa-mi spele blugii cu care veneam de la serviciu pe care o menstruatie amestecata cu o raceala severa mi-i facuse numai buni de recuzita intr-un film horror.
Mi-am gasit in sfarsit gazda in oras, la o fata aparent simpatica, in profunzime insa foarte materialista si invidioasa. Insa in perioada care a urmat totul a fost o idee mai bland pentru ca din nou iubeam pentru totdeauna, ma simteam detasata si straina de mucegaiul de pe peretii camerei, traind o iubire perfecta si imposibila cu un barbat care nu-si iubea nevasta, cum altfel, si pentru care devenisem femeia ideala, sufletul lui pereche. Dup-aia, hotarandu-ma in sfarsit sa-mi urmez visul de a canta cu formatia mea, m-am orientat pentru a veni in bucuresti si-n tot acest timp sufletul meu pereche se refugia in sanul din ce in ce mai cald al familiei lui oficiale. Am vrut sa cred ca in Bucuresti, cainii umbla cu covrigi in coada si culmea, se pare ca in unele cazuri, ei chiar fac asta, pentru ca pentru mine, de cand am venit aici, inmultind numarul moldovenilor din capitala, cainii si-au incovoiat cozile raioase si si-au pus pe ele covrigi. De 3 ani, nu m-am mai simtit straina, n-am mai vrut sa nu ajung seara acasa, pentru ca aici am reusit sa-mi gasesc inima si automat, casa. Home is where your heart is. E mica, dar e-a noastra. Azi am semnat cel mai important contract al vietii mele. De azi, am propria mea casa. Imi multumesc nespus pentru asta. Am reusit.
Eu nu doresc nimanui sa treaca prin ce-am trecut eu, insa v-am spus aceasta poveste pentru a sublinia importanta faptului de a avea un lucru absolut necesar, o casa numai a ta, in care poti sa urli, sa zgarii parchetul sau sa te pishi pe pereti de bucurie ca-i a ta.

Regasirea

2009-01-21T23:32:00.002+02:00

Pe crestetul capului se aduna o senzatie mediana care sufla aburi pe ochi, pe gura, pe nas, pe urechi. Cuvintele nu vor sa iasa si se-aduna pe limba, imbrancindu-se ca fricosii inainte de a se parasuta, piticul din cap e "not at my desk", din gura sobei sar povesti calaritoare de Feti Frumosi viata fara de moarte priveste de dincolo de geam, crosetand destine incrucisate.
Ol isi mangaie crestetul capului fiindu-si el insusi, propriul sau copil orfan. "E vremea Catiushei, e vremea stotacoiului.." gandi si-si privi biblioteca pofticios, incercand sa gaseasca cartea cea mai plina de lacrimi chirilice, dar se izbi de-un gand in pielea goala care scanda : "Praga, Praga, vrem carnati!" Se gandi apoi ca limita absoluta e atunci cand faci razboi pe timpul iernii, isi imagina tunuri inghetate care faceau implozie si inamici care dadeau fuga sa-si incalzeasca mainile la flacarile oferite de trupurile tunarilor. Poarta scartai inrerupand bezna si ariciul Sea sari afara pe usa sa vada cine-a venit. In poarta, ea rasari proaspata ca dupa 300 de ani de criogenare si ariciul Sea ii sari in brate ca purcelusul cu piper al Ducesei susurandu-i in soapta: "Idi siudat, fetita!" Ea-i zambi intr-un fel si dupa ce termina felul il puse jos scurgandu-l de tepi: "Zaiet!"
Se-ndrepta spre usa cu ariciul in spate mirosindu-i urma. In casa, patul si soba ramasera cu gura cascata, dezordinea se scuza ca exista si-n rest, nici urma de vreo specie umana. Isi lepada cojocul si dup-aia puloverul galben cu muste roz, apoi puloverul negru cu rosii pe portativ, dup-aia puloverul bleu cu trandafiri semiautomati si, la urma, bluza alba pe care scria cu alb : Hate Ol, Fuck Ol! Incepu, evident, nici nu trebuia sa zic, da na, sa strige: Ol! Ol! Ol!
Linistea se simti prost si-i striga si ea inapoi : Da, da..Pana una alta se gandi ca o fi adormit in pod si urca pana acolo, apoi o batu gandul ca s-o fi spanzurat si se sperie, insa in pod erau doar soareci.
"Mm, inainte sa va speriati, ati vazut cumva un spanzurat pe-aici? " Soarecii, care de obicei nu prea stiu sa ia lucrurile in ordine, intai s-au speriat si-au fugit si-apoi i-au zis ca nu, dar a fost prea tarziu ca ea sa-i mai auda, caci deja coborase la loc in camera. Acolo, in varful dezordinii trona ariciul Sea care ii facu semnul de "bulangioaico" si-i spuse ramificandu-si tepii: "Pashol on nahui, pisi. Mai bine-ai face cale inversa, ca omu nu se misca din spatele casei, pana acuma, s-o fi si chisat pe el si tot face turturi, numa asa, in ciuda vizitei tale. "
"Deci acolo e! Ee.." isi trase ea fuga bluza alba pe ea, apoi puloverul bleu peste, apoi puloverul negru si-apoi puloverul galben si cojocul. Iesi ca dintr-un oftat afara si frigul se dadu la o parte inghetand totul in jur de spaima. Ajunse in spatele casei si la coltul celalalt se intrezari pentru o secunda o naluca apoi disparu, mari pasul si-apoi fugi de-a dreptul si dadu de alt colt, si=apoi alt colt, fiecare colt facand naluca strecurata, si-asa si-asa pana cand, dupa mai multe colturi si disparitii, Ol cazu impiedicandu-se de umbra lui colturoasa si ramase nemiscat si intins pe iarba de zapada din fata lui.
"Pai bine, mai, bine te-am gasit, intr-un sfarsit! Am venit sa vad ce mai faci."
Ol isi lungi ochii si nu-i spuse ce mai face, din moment ce ea nu venise sa auda, ci sa vada.
"Hai in casa, ca banuiesc ca ti-ai terminat plimbarea de seara" ii spuse ea.
Ol se resemna si culcandu-si coada de pe o parte in sensul de intre picioare, ii calca exact pe urme adancindu-i si mai tare amintirea.
Intrara in casa si Ol il dadu pe ariciul Sea elegant jos din pat, tinandu-i nasul strans intre degete, pana cand acesta lesina si cazu. Ea, proaspata si furioasa, lua figura lui Milla Jovovick in Resident Evil si-l stoarse pe Ol, doar uitandu-se la el, de orice repros si resentiment. Ii spuse dandu-si jos cojocul, ca fericirea e un limbric pe care realizezi ca-l ai abia dupa ce te trezesti ca-ti ranjeste din rahat, uitandu-se la mana ta care trage apa. Apoi isi dadu jos puloverul galben cu muste roz si-i spuse: "asa si intre noi, totul a fost sa fie atunci" si-apoi isi dezbraca puloverul negru cu rosii pe portativ si-i spuse lui Ol: "zambeste, am adus aminte de atunci", si-si scoase puloverul bleu cu trandafiri semiautomati si-i tipa nervoasa: "pai frate, tu si taicamiu, parca v-ati inteles sa mutiti cand vorbesc cu voi", apoi isi dadu bluza alba pe care scria cu alb Hate Ol, Fuck Ol! jos si scoase din ea un urlet umflat si sincer.
Dupa patru ore, ea se ridica si se uita la maieul din lana plisata de pe calorifer, apoi, trecand de geamandura ferestrei privi larg in golul alb al unui infinit efemer si-si ingana ca pentru ea, atunci cand ajungea beata acasa: "Sa moara Ciki daca nu-i misto sa stai dezbracat si sa te uiti cum ninge!"

Devenirea

2009-01-13T23:08:00.001+02:00

-Totusi, nu-i bine sa te sinucizi, daca nu ai cunoscut tot tinele din lume. Zise Kala.
-Intr-atat de multe castele .. suntem intre castele .. incepem? zise Gray ce Doarme.
Manau apusul in uterul universului ambulant.Kala avea ceva pe fata, ceva si pe dos. Fata Kalei era un simplu aranjament ornamental si ambiental, ochii aproape stateau sa-i cada, se tineau agatati de pleoape si albastrul din ei se scurgea pana pe linia ascutita a pometilor. Barbatul de langa ea era un simplu domn ceresc, cu spada legata de brau ca un sarpe ce-i musca din asprimea genunchiului stang. Sanul Kalei- stang.
- Sunt nori. Ma speriasem.
- Adio. Adio, Kala. ñzise Gray ce Doarme.
- Ma mai duc sa aduc apa aia insangerata ? Trebuie sa incepem odata, trebuie sa incepem, caci, uite, cerul e negru si-n stelele ce se vad, becurile palpaie. Mi-e cam greata, pentru ca intunericul inca nu e vesnic, deci ceea ce facem noi, nu poate dura o vesnicie.
Semanau. Apa cadea in picatura unui sange deschis, care-si lepada roshul din mana lui Gray ce Doarme, sange de neinteles, mai frumos ca niciodata, care, in intrecerea lui spre mai jos trebuia sa intalneasca sangele feminin al Kalei, impreunandu-se, pacatuind. Cu el, devenind acelasi nume, acelasi frate identic, monozigot. Au ales partea de nord a insulei, pentru ca nimeni, aici, nu-i putea deranja. Castelele erau nedomnite demult, pe peretii lor, pajurele stau sa cada, caramizile tasnesc agresiv si-si parasesc una cate una linia verticala pe care un mester si el mort, le-o daduse furand un pic Bizantul.
- Astupa-te Kala ! Devenim frate si sora, nu mai ai rost, goala, in fata mea!
- Maine, de dimineata, iubitul meu, in seara asta te voi prinde la nimereala si-mi voi raspica picioarele pentru ca ultima ta dovada ca esti barbat sa ramana in adancul fiintei mele, ca intr-o lada de zestre. Nu ma pun in fiinta pe care o doresti, vreau doar sa fii cat de cat canibal in seara asta. Daca ma vei bea si manca, te voi urma in moartea comuna pe care-am ales-o. Astupa-mi frunzisul si nu vorbi despre asta. Fa-ma una cu tine, lasa-ma intinzandu-ma, jos.
Kala era galbena. Asa era ea tot timpul. Castelul cel mai aproape parca o privea, ea simtea privirea castelului pe crestetul capului, incet si moale, privire de castel bland. Nu se opreste sangele ! Gandi Kala, intr-un fel bucurandu-se. Stia cum sa ramana moarta exact atat timp cat era necesar. Kala are ochi si buze si urechi. Kala este cu ochi. Albastra-galbena Kala stie sa vorbeasca cu ingerii. Si mai mult decat atat, Kala stie sa faca ingerii sa vorbeasca cu ea. In iarba se nasc ccopii, Grey ce Doarme, mai mult mananca din Kala decat bea. Grey e plin de sange si acum, sangele lui a devenit ca o cruce, lemnos si greu, sangele Kalei, insa e la fel de viu.
- Tu vrei sa devii, Kala ?
- Pot deveni.
- Kala, cine e omul din fotografie ? Cine e fotografia ta, Kala ? Cine esti tu ?
- Eu sunt omul. Pot deveni, insa altceva. O vezi, Grey ce Doarme ? Ea a devenit. Acum, ea e si mama mea si mama ta. Suntem doi si doiul e singura cifra care nu doare. Doiul poate si el deveni, insa, mai mult decat trebuie. Ce-ar fi daca ne-am opri inainte de capat ?
- Kala, tie nu-ti vine sa crezi ca exista lucruri imposibile. Tu esti doar in improbabilitate permanenta. Existi ca sa fii. Iar cand devii, te opresti si te-ntorci. Nu mi se pare un lucru tocmai bunÖ
Grey ce Doarme nu era destul. El era numai atat cat alesese Kala sa fie. Kala este insa mai mult decat trebuie. Kala este cea care salasluieste si inainte si dupa doi. E drumul bifurcat si lent al personalitatii ancestrale, e universul insusi, atunci cand din ochii ei, stele se strang si scanteie surd. Pe Marte, Kala stie ca nu poate trai, dar Marte, zeul razboiului se uita la imaginea lui reflectata in ochii ei si nu poate vorbi. In ochii Kalei, toate sunt fara grai. Grey ce Doarme se masturbeaza cu ochii inchisi si Kala, cea care i-a cerut asta, isi tine o mana la gura si sughite. Noaptea se lasa jos de tot, aproape ca se mistuie in fiintele celor doi, moartea sta inca la distanta, focul aprins o tine departe, Kala plange. Nici ea nu stie de ce. Kala nu mai zice nimic de o buna bucata de timp. Maine ea va deveni. Maine va fi o zi pe care n-o poate dobora. E ziua. Zi.

La inceput

2009-01-10T21:38:00.001+02:00

La inceput
La inceput orele erau erele.
La inceput buchetul de flori parea promisiunea unei eternitati frumos mirositoare.
La inceput, respiratiile se aliniau la start si cursa avea doar invingatori.
La inceput si omul avea o coada din care sa dea in stanga si-n dreapta.
La inceput zambetul se urca pana in crestetul sufletului , punea steagul si cobora de-acolo vanat
de bucurie.
La inceput smaltul lucrurilor era intact, iar tot ce era murdar se ducea odata cu prima ploaie.
La inceput mainile nu stiau sa injure si degetele nu stiau sa defineasca categorisind. Cratimele nu desparteau iremediabil cuvintele ci le legau strans intre ele ca in imbalsamarea unui sarut.
La inceput iubirea nu era canalizata spre scort si nu se gandea dinainte in raspunsuri la ce, cum si de ce iubim.
La inceput mobila nu impiedica oamenii sa mearga si cactusii nu mureau innecati in glastre, amiobele nu se parfumau cu Cillit Bang, dintii nu cadeau pur si simplu din gingii, iar visele nu maturau scara blocului.
La inceput inaltimea nu se sprijinea pe tocuri si barbatii nu carau pe umeri copii infidele ale globului pamantesc.
La inceput pasarile nu raguseau, caii nu erau folositi la imblanzirea oamenilor si zebrele nu vindeau bilete la carnaval.
La inceput nu panica diviza celulele si leopardul nu avea un gard vopsit pe dinafara.
Am inceput sa amestecam prea multe culori si totul a devenit cacaniu.
Am inceput sa ne scuzam, acuzand.
Am inceput sa cautam ziua de maine in ziarul de ieri, sa cautam paduchi in capul celorlalti, sa ne cumparam imparati de la solduri si sa ne relaxam delirant.
Am inceput sa uitam sa ne dam seama.
La inceput simbolurile nu stateau rastignite si pietrele nu purtau discutii filozofale.
La inceput era o saltea pe mijlocul camerei si-n pragul usii de la intrare statea un om inghetat care nu stia ca tot ce va face de-acum este sa adune lucruri care intr-o zi il vor opri sa mai plece undeva.

Noxi

2009-01-10T21:29:00.000+02:00

"Cine-a inceput?" o replica celebra a copilariei, de parca cine incepe, conteaza, asa iti explici cum Terminator era ala bun. Incepi viata in curu gol, legat de cineva, si-apoi te desprinzi si ani de zile oamenii din jurul tau fac o sumedenie de presupuneri. Treci prin diverse cariere ipotetice, si-apoi ti se da o plasa cu merinde si esti impins in lume, cu adevarat. Porti pe umeri sperante si credinte care nu sunt ale tale si primul loc in care faci popas este o masa plina cu sticle din care bautura iti sopteste ca-ti va scoate din tine identitatea.
Toate astea colcaiau in mintea prea verde a lui Noxi care se uita in gaurelele din ciorapii prietenei lui, gasind acolo un soi de liniste temporara.
-Auzi? Tu nu te duci azi la firma? o intreba ca un sol de razboi pe Mexi, care-si savura obiceiul divin al scobitului in nas.
-Ma duc, dar pentru ca e prima zi pe anul asta, nimeni n-o sa vina devreme, asa ca am timp sa vad reluarea de la The Young and The Restless.
Ea nu pierdea cam nici un episod din serialul ala a carui singura concurentza era insasi durata unei vieti omenesti. Noxi se gandi ca din moment ce ei ii placeau atat de mult intrigile alea ieftine, n-ar fi rau sa-i propuna ei o despartire temporara. Aia cu titlul " am nevoie sa plec o perioada, sa fiu singur, sa ma gandesc un pic". Era o idee geniala, ar putea s-o ia de la capat si incet-incet ar fi prelungit termenul de despartire pana cand ea s-ar conforma si s-ar obisnui fara el si voila! ar fi din nou un om liber. Parca se si vede cu mainile in buzunare, fluierand pe o alee oarecare si facandu-si cu ochiul intr-o vitrina, dandu-i unui pustan de clasa a patra un foc si lasandu-i lui bricheta aia mov pe care i-a facut-o cadou Mexi sub amenintarea ca daca o pierde, ii va rupe capul.
Gandul de dulce libertate al lui Noxi se termina ca un Carpati plin cu aschii si enervandu-se cumplit ii suiera lui Mexi, rasufland bivoleste:
- Deci, de anul asta, nu vreau sa te mai vad ca mananci seminte-n pat si nici ca-ti mai da cafeaua in foc de fiecare data, si poate nici nu-mi mai speli tu mie chilotii cu lucruri rosii, ca sa se faca roz. Cand imi cumpar chiloti, nu-mi iau chiloti roz, ca nu scrie pe mine Paris Fucking Hilton.
Mexi lasa ochii in jos si-i replica, uitandu-se la teve in continuare.
-Mai, fiinta iubita. Am impresia ca tu vrei sa stai o perioada singur, sa te gandesti. Ia du-te tu la tine in camera, da drumul la trenuletul mecanic si cum merge el asa, gandeste-te ca n-ai nici un job, si ca, decat sa ti se usuce putza-n blugi ca n-ai bani de chiloti noi, mai bine de anul asta faci tu cafeaua, iar pe frigider ai niste adrese de memorat si gasit, acolo o sa platesti cheltuielile casei de-acum. A! Si spun-o pe mama ta si spune-i, in caz ca nu stie, ca la banca e un nenea rau care-ti cere ca cica sa platesti rata pentru imprumut.
-Haide, maa, deci eu n-am nimic de zi in casa asta?
- Ba da. Insa e o mare diferenta intre a-mi spune ceva intr-o zi cand ma uit la un film si a-mi spune ceva a doua zi, cand din cauza ca l-am ratat, il vad in reluare.
-Deci filmul e problema?
-Asculta Noxi! Dintre Tanar si Nelinistit si Imatur si Varza tu ce-ai alege sa vezi?
-Hai sa nu ne mai certam. Ai luat-o si tu.. si-acum ce vrei, s-o sun pe mama, parca n-ai stii care e situatia.
-Bine, atunci ca sa nu zici ca-s fata rea, fa doar cafeaua, da stii cum? fa cafeaua sa fie cum n-a fost niciodata, anul asta trebuie s-ajung director in firma aia, asa ca vreau o cafea care sa ma strige pe nume si sa-mi ascuta dintii de neagra ce e.
Noxi se resemna si puse ibricul pe foc. Era clar, nu putea scapa de ea, iar aburul i se urca in norii din cap si-i linisti emotiile si-n coltul gurii i se desena un zambet cald si amar. " In curu gol apari pe lume", gandi, "legat de cineva. Oare sa-i pun si zahar?"

Tren de Craciun

2008-12-16T23:59:00.002+02:00

"Am decis, stiu ca e o nebunie, sunt in gara, vantul imi urla in tample si n-am bani de bilet." gandi Shao, si se aseza strain pe lespezile reci care lunecau inspre sina de tren lustruita de ger. In gara traia frigul absolut imbratinsand-se cu punctele de plecare, nascand destinatii, sprijinindu-se de balustrade, muscand din cainii treji si vocea care anunta sosirea scrijelea in aer, aducandu-i aminte de mecanismul abisal al mamei lui, al pantecelui ei strafulgerat de vise. Mainile lui Shao se mangaiau una pe alta, si asprimea lor purta temerile ca pe trofee de vanatoare, era Craciunul si Craciunul il durea mai personal si mai apasat decat alte lucruri.
Nu-si luase nici un bagaj cu el, pentru ca bagajele nu fac decat sa-l lege, sa-l indoaie, sa-l faca sa se tarasca, unde pleca n-avea nevoie de bagaje, pentru ca nu vroia sa ajunga undeva, ci doar sa mearga cu trenul. Pe Shao, mama lui il astepta cu inima mica, chircita in causul palmelor, il astepta ca pe un decedat, atunci cand moartea nu inseamna decat o amagire, o iluzie, dar Shao nu vrea sa se duca la ea, nu vrea sa planga si sa se inmoaie, vrea sa se urce-n tren si sa piarda orice definitie si orice experienta de viata.
Un tren se strecura incet prin ceata smaltuita si o sparse cu un suierat de cucuvea nevie. Opri la picioarele lui si din vagon se rasturnara 3 trepte sclipicioase. "Este trenul singuratatii" isi spuse Shao, recunoscandu-si propria raceala in minte. Isi tinu respiratia si navali inauntru cu un icnet de animal scobit de suflet. Luminile aproape sculptate in bezna palpaiau intr-un zgomot surd de batranete, era un tren care cedase psihic, un tren gol si fara aer, un tren care mergea dormind la infinit pe sinele soioase, in care Shao incerca sa-si gaseasca un loc doar al lui. Se strecura ca un hibrid in gura unui compartiment infometat si se aseza pe locul cel mai bun, bucurandu-se repede si sincer de noaptea din geam, care isi lipise intunericul peste tot ca pe o folie neagra, etansa.
Trenul porni si calmul sacadat al rotilor incepu sa intre in capul prea plin si greu al lui Shao. El scoase din buzunar hartia mototolita si sterse cu ea geamul, apoi se uita la ea ca la un lucru nearuncat la timp, pe care, acum, e prea tarziu sa-l mai arunce. Era o scrisoare pentru Mos Craciun, in care ii spunea ca anul asta nu-i mai cere nimic pentru el, isi dorea doar ca Mos Craciun sa se insoare si sa nu mai escaladeze hornurile bantuind oamenii cu cerinte nesfarsite. Shao se simtea bine, era in sfarsit atat de dezarmat, incat si-a dat seama ca daca nu-ti doresti nimic, oricum primesti ceva, si incet incet incepu sa-si devina prieten si o buna companie pentru un drum lung de o noapte.
Un loc atat de strain capata foarte repede o natura personala, se crease in compartiment o intimitate aproape milimetric de exacta si dreapta, insa brusc, caldura care se adunase iesi tipand prin usa care se deschise larg.
-Biletul, va rog!
Controlorul avea ochii atat de mici incat parea o cartita proasta si oarba, mana intinsa incerca sa-si faca datoria impotriva vointei ei si Shao, dupa un minut de analiza, se uita zambind la omul din fata lui si-i spuse:
-Maaaai, tu esti un gandac!
-Poftim?
-Fii gandac!
Controlorul disparu si-n locul lui aparu un gandac maro lustruit ca un pantof de circ.
-Biletul, va rog! ii spuse gandacul lui Shao, dar cu o voce de 20 de ori mai mica.
-Gandacule, asculta, ce poti face tu daca eu n-am bilet? Ca n-am bilet.
-Te dau jos la prima statie.
-Cum?
Gandacul se gandi o clipa si spuse:
-Chiar n-ai bilet? De ce n-ai bilet?
-Pentru ca biletele se dau cand mergi undeva, eu nu merg nicaieri, anume. Eu doar merg. Iar tu mergi cu mine, daca vrei, poti sa stai aici, uite colea, in fata mea, pe scaunul de vis-a-vis.
-Si ce sa facem? Sa stam asa..?
-Dar nu e nimic de facut, oamenii cand n-au nimic de facut, tot fac ceva, asta e greseala. Mai bine stai aici cu mine si ne uitam unul la altul pana adormim.
-Stau.
Shao isi sprijini fata in mana stanga, se incolaci in scaun si gandacul se urca pe el, si poposi pe genunchi apoi atipi.
Noaptea se risipea intr-un pseudo-rasarit de zi, scoasa parca dintr-un cazan cu aburi zdrentarosi, iar Shao se gandi la Mos Craciun, si se simti vinovat pentru toata copilaria lui egoista si zgomotoasa, isi dadu seama ca emotiile lui au disparut si-n locul lor tocmai se muta o maimutza proaspata si infometata de viata. Atunci isi plezni mana peste genunchi facand din gandac o imagine 2D si-si zbura vorbele afara din gura:
-Asta-i ma!
Cobora din tren si se uita la gara de unde plecase ca la albia unui rau peste care timpul pare a nu schimba niciodata nimic. Zambi asfintindu-si picioarele-n asfalt si trase de manerul constiintei sunand semnalul de alarma:
-La bulivar, birjar!

Talking hands (ep.1-4)

2008-12-10T16:12:00.002+02:00

Testamentul mainilor

2008-12-10T16:10:00.001+02:00

Era aproape seara si aerul raspandea un iz de diamant. Usa masinii de spalat plangea in sanul ariciului Sea, pregatit pentru decolare, si Ol, dandu-l inauntru sa incapa si el, o-nchise si stinse lumina. Procesul dura un ceas, centrifugarea le dadu un sentiment pe jumatate corupt. Putea fi un hobby, daca nu l-ar fi luat in serios.
Dupa cafeaua de seara, Ol prinse ariciului picioarele si-ncepu eterna poveste despre o Ileana, care pana la urma...si-aici era baiul, pana la urma nu stia cum s-a terminat. Uneori facea o nunta de trei zile, alteori se sinucidea lasand in urma ei un barbat usurat. Norii de pe tavan, stersi la gura, incepeau sa discute aprins, camera punea intrebari anxioase, iar Ol cu ariciul Sea incercuiau variantele de raspuns si se bucurau. A minti cu seninatate e un act inteligent, sclipirile imaginatiei trebuie sa para firesti, si imposibil de intors pe-o parte, oricare ar fi aia, trebuie ca minciuna sa fie o sfera atat de lustruita, incat sa fie practic incapabil oricine de-a o apuca cu mana. Ol nu stia asta, ariciul Sea doar. Ultima oara cand i-a bagat mana sub fusta, ea nu l-a mai palmuit, a dat doar capul pe spate, oftand ingrozitor.
"Mainile astea ale mele...", ariciul Sea-l privea stand cu mainile suflecate de lumina centrala. "Cum taie ele gatii gainilor si dup-aia innopteaza in baza ochilor inlacrimati, ochi care, de fapt, le plang de mila, lor, mainilor, care fac, dar nu par a fi facute, nu par deloc savarsitoare, uneori nici macar doua nu par, sunt una si-aceeasi, dar fata-spate, calarindu-se la nesfarsit pe grumazul fostei zane de cabaret. Mainile care-si ignora blestemele cuvenite, maini din scoarta de copac, tunse de vreme, de aspru, de vini convulsive, mai mult decat consecutive, si ma fac sa-mi plec fata spre pamantul ereditar, dar jur ca voi deveni independent, ma voi spala de ele, le voi injosi, atarnandu-le-n cui, la stanga si dreapta Tatalui."
De sub pat, ariciul se tinea strans sa nu-l buseasca rasul. "Si viata mea, dupa ele, eu merg in urma lor, eu, Ol, golit de zece degete indemanate, care-mi scot ficatii, plamanii, creierii, inimile, fac lego cu ele, le-mpaiaza pe dinauntrul meu, ca sa ma ridic nervos de pe orice, ca sa le-mping in fata, sa le dau branci peste sufletul meu sobru, ca mainile sa stranga tot, tare, fara scapari de tensiune, si eu, cu gura plina de bojoci, sa tac, sa tac, sa."
Norii erau deja risipiti, pe tavan, o singura stea cu carnet rosu, fila. Ol incepu a continua, mainile in expectativa pe trunchiurile genunchilor se-ndesau ca intr-o piua, lacrimile tasnite dusuiau acleasi proaste maini, inflorindu-le vulgar, dulcile lacrimi ale constiintei, singura capabila sa le puna-n practica, cu nerusinarea inevitabila a unui om preocupat exclusiv de el insusi, care si-a mai acordat un ragaz, o morala, o cearta, o moarte, repartizand responsabilitatile, reorganizand pedepsele pe diferite sectoare de gravitate a faptelor, si-n cazul lui Ol, mainile erau cele mai sfruntate minciuni de care fusese acuzat si de care ajunsese sa se acuze.
"Dac-as putea sa schimb ceva, tot cu mainile ar trebui s-o fac, si e firesc, ele au facut ceva ce trebuie sa desfaca, pentru ca eu sa redevin omul pe care am nevoia sa-l traiesc, altfel nu-mi ramane decat calea pustiitatii si gandul nisipului etern in care ar fi prea devreme sa ma intorc, poate si numai din cauza ca mai am cateva capre negre de mancat si poate am sa-ncerc direct sa musc din ele, fara sa-mi mai patez cele doua membre pe care le judec acum. As, visez...Imi visez viata, sacrificand o seara care ar fi putut sa fie asa cum visez eu acum, sa opresc, oare, aici, e suficient un sfert de ora, atat? Cand stateam in genunchi mult mai mult, cand eram desigur, mult mai curat...Mama, ce dor mi-e de tine..."
Adormit stramb, sui, inestetic, nu-ti venea sa-l compatimesti, Ol cel gol, scos din mintile tuturor, doar ariciul Sea, vazandu-l inert, izbucni intr-un scuipat brutal, si, tavalindu-se pe jos, se tinea de burta, rugandu-se sa nu moara de ras. Razand, incepu si el sa cada in vis, dandu-si ultima suflare constientizata a zilei intr-un murmur ranjit: "Si mi mi-e dor de tine, mama..."

Dezgurs

2008-12-03T22:11:00.003+02:00

Noxi

2008-12-03T22:06:00.001+02:00

Noxi statea, se asezase pe banca chiar daca ea era uda, dar se asezase ca sa se autostimuleze, sa se simta ca un catzelus, asa trebuia sa fie cand Mexi o sa apara, sa-l vada tremurand si sa se simta vinovata ca l-a lasat acolo, sa astepte ca un bou ce e. Baltoaca de pe banca ii intra repede in pantaloni si fundul lui se simti inundat si rece. Se scufunda intr-o placere compromitatoare aproape la fel de perversa ca relatia dintre el si Mexi. Azi se decisese sa incerce tot posibilul s-o faca sa-l paraseasca. Isi dorea disperat ca azi, ea sa vina si sa recunoasca ca are o relatie cu altcineva si ca relatia asta a devenit serioasa, sa ii spuna ca ii pare rau si ca nu vrea sa-i rupa inima, iar el, va plange de bucurie, afisand insa o figura distrusa si-i va spune cu glasul stins si grav ca intelege foarte bine situatia si ca el vrea doar sa o vada pe ea fericita si ca nu va sta in calea fericirii ei. Cum se gandea el la asta, incepu sa planga, emotionat de el insusi si fericit ca aceasta relatie de cacat s-ar putea incheia
cu el stand nobil si aratandu-i ei ca a iubit-o pana la capat. Macar sa-i dovedeasca asta, daca ea tot ar fi pe cale sa-l paraseasca, chiar daca el n-a iubit-o niciodata si nici n-ar vrea s-o iubeasca. E sigur ca Mexi il inseala, a urmarit-o de cateva ori sperand sa fie asa si a avut cat de cat unele indicii. A vazut-o cu un coleg de-al ei, de doua ori, se dusese in pauza de masa cu el la un fast-food si Noxi a privit-o din magazinul de vis-a-vis si ii vorbea in minte, colegului ei, spunandu-i : hai, ma, boule, acum e sansa ta, fa-o si tu sa rada si-n timp ce ea rade, ia-i dracului mana in mana ta si apoi mai spune-i un banc si inca unul, fa-o daca nu sa se indragosteasca de tine, macar sa moara de ras, ia-mi-o de pe cap, ca simt ca cedez psihic. Dar colegul lui Mexi a fost bou pana la capat, si nu a facut nimic din toate astea, insa Noxi spera ca in zilele in care n-a urmarit-o, intre ei doi sa se fi infiripat in pana lui ceva ceva acolo. Se gandi ca nu se poate sa nu fie ceva, ca totusi mai sunt si barbati carora le plac femeile cu sanii mici si cu fundu mare, mai ales ca Mexi are si un stil de a privi atunci cand vorbeste cu cineva, foarte intim si degajat, si si fumeaza, asta o face mai usor de abordat si vorbeste mult, trebuie sa-i placa dobitocului de ea, chiar si daca sa zicem ca e insurat, ce, strica sa ai o amanta dezinvolta? Oricum ar fi, trebuie sa fie ceva, daca nu e, pana la urma, Noxi nici nu vrea sa se gadeasca cum ar putea-o incheia cu Mexi, pana una alta ca s-o incurajeze, de fiecare data cand ea vroia sa faca sex, el ii spunea ca crede ca nu e bine sa se dezbrace de tot ca e frig in casa, si ar putea sa raceasca. Ea nici macar nu ridica spranceana cand auzea asta, pur si simplu accepta si-asa si era fericita, lua-oar dracu.
Noxi isi simti gandurile gaurite de sunetul tocurilor in asfalt, Mexi ajunse si ea, si se apropia de el oarecum grabita.
- Ce faci? Stai de mult aici?
-Stau, cum dracu sa nu stau..
-Ti-am zis de-atatea ori sa nu vii cu jumatate de ora mai devreme decat am stabilit noi. Nu te-nteleg, daca chiar vrei sa ma faci sa ma simt prost ca ma astepti, mai bine zi-mi sincer, si vin mai tarziu decat trebuie, nu trebuie sa vii tu mai devreme.
- Nu vreau asta, nu fi tampita! Mai bine zi-mi cum a fost la serviciu.
-Aoleu! Ai facut pe tine sau ce..?
-Nu, m-am asezat in balta pe banca, din greseala si nu m-am mai ridicat.
Mexi incepu sa-i faca capu bucatele cu ce-a facut ea la serviciu si ce aiurea e cand muncesti si-n locul altora si ca sindicatul lor nu vrea nu stiu ce sa le dea si alte bla-bla-uri, iar Noxi incerca din rasputeri sa-si aduca aminte cum il cheama pe colegul ala cu care ea ia masa ca sa poata aduce vorba despre el.
- Da, voi de ce nu faceti niciodata team-buildinguri? o intreba Noxi. Ai putea sa te duci si tu cu colegii tai in excursii, poate ati rezolva mai bine unele probleme.
-Dar se fac draga, da' ce-s cretina sa ma duc? Nu e deajuns cat stau cu ei? Asta mai imi trebuie mie, sa-mi compromit si peisajele de munte sau mare cu personaje infecte.
-Haide, maa...trebuie sa iti placa macar unii dintre colegi.
-Doar de Dorina imi place.
Lui Noxi timpanele ii zvacneau si nervii ii invadara corpul, simtea ca il mananca toata balta aia din fund si ar fi vrut sa zbiere, sa fuga si sa stea in ploaie toata noaptea eventual, dar ea, nenorocita, nu lasa nimic de la ea, nu vroia sa-i dea nici macar un motiv mic mic de tot, ca el sa simta ca e cazul sa sufere, sa se simta neindreptatit. A ales sa se desparta de ea inca de la inceput, insa nu putea gasi nici macar un motiv gen : de ce-ai lasat mucuri in scrumiera. Ea se uita la el si-i zambi atat de frumos incat i se facu instant rau si lacrimile incepura sa-i curga pe fatza ca si cum toata balta din fund i se ridicase in ochi si-i spuse suspinand agresiv si sacadat:
-Cu-hurvo!

Kala

2008-11-30T15:37:00.002+02:00

Oasele se-mparteau pe morminte, aproape toti oamenii murisera si-afara ningea. Scarile erau inca impietrite si casa se ridica amenintator spre vazduh. Un vant rece si ironic zbura peste zapada afumata, zbierand in soapta:
-Cine e acolo...?
Copacii-i raspundeau rasucindu-se si rascolind cu radacinile lor pamantul desangerat proaspat:
-Acolo e cineva....
Cineva care-si sorbea-n degete o farama de fulg, cineva cu ochii mari, incovoiati si dezveliti, cu ochii roz-albastri si gri si-n care vina pentru prapastia timpului convietuia intr-un zadar fabulos. Vantul ii dadea tarcoale ca un caine cu 3 picioare, ii musca suvitele cu lasitatea unui dusman ascuns si o trezea invinetindu-i buzele:
-Kalaaa...
Iar ea se prefacea ca sadeste flori in zapada si chiar sadea flori in zapada si se gadea alunecand in propriul ei mers la nemurire si la Icsy Grec, care murise privind cerul care-i spunea sa vina sus. Kala nu se mai gandea apoi la nimeni si-apoi, brusc, se gandea din nou la Icsy Grec care murise asteptand-o pe ea si realiza ca daca nu astepti niciodata pe nimeni, nu mori niciodata. Ea a zis ca intr-o zi se va intoarce si s-a-ntors si-acum planteaza viata-n pamant ca mai apoi, sa plece din nou.
-Kalaaa.., spunea vantul si Kala arunca cu zapada in el. Cine n-o iubea pe Kala? Nimeni, desi lumea si tot restul ei aveau impresia ca fara ea, nu stiau ce sa faca. Oile nu stiau sa pasca, oamenii nu stiau sa-nvie si copiii sa se nasca. Iar Kala-si indoia mainile la spate si spunea:
-In ce mana e?
-Dreapta!
-Nu e.
-Stanga!
-Nu e.
-Dar unde e?
-Ce?
Elefantii plecau innecati in plans.Soarele se izbea de ei incercand sa arunce-n Kala cu firmituri de lumina, iar Kala privea in urma lor, falsificandu-si emotiile. "Cand nu stii ce cauti, nu ghici." gandi Kala, smucindu-se din univers.
Mergea Kala printre morminte ca sabia prin adormiti si simtea ca nerozia si nemernicia nu au limite. Simtea ca dorul nu e nesfarsit si ca oamenii n-au asteptat-o indeajuns. Nelinistea lor i-a facut sa se omoare intre ei, lasand in urma lor vantul, consecinta a miscarilor aducatoare de sfarsit, iar vantul isi taia venele suieratoare si delira. Se zdrobea in ochii albastri si roz si gri si ii striga pe nume:
-Kalaaaa...Kali-Kwa, Katta-Kalla, topeste-te. Arunca-ti buzele pe spatele meu, te voi aduce aici mai devreme, in timp, cand ei nu vor fi murit inca.
-Dar ei m-au intrebat, grai Kala, scapandu-si glasul printre dinti, lor le-am zis ca ma intorc. Lor le-am spus ca plec doar o clipa si nu mi-au dat ragaz. S-au aruncat in tamaduirea sabiilor si-au zambit la gandul ca eu raman singura. M-au parasit. I-am intrebat in ce mana si ei au crezut ca asta era intrebarea. Si-acum am ramas aici, cu o intrebare nepusa si un rapsuns nedat. Lor sa le plang acum sfarsitul? Cand am deja alta viata de sadit?
Pe Kala nimeni n-o va mai astepta o perioada, acum fericirea statea cuminte la picioarele ei si torcea ca o pisica de plus cu baterii. Icsy Grec murise gandindu-se la degetele de la picioarele Kalei, la momentul in care ea-l mangaiase cu ele pe urechea uitata-n iarba. Kala stia exact la ce s-a gandit Icsy Grec atunci cand a murit, si stranutand tendentios isi spuse ca el trebuia sa moara, dar cu alt gand in cap. Se sterse pe maini de pamant de limba aspra a zapezii si se pregati de plecare. Florile plantate mancau furnici iar Kala stia ca atunci cand se va intoarce ele vor fi deja crescute, deja mari, ele vor fi oameni, pentru care asteptarea nu va fi un lucru atat de zadarnic si distrugator. Pleca reinventand o poteca in zapada cea mereu noua si stralucitoare, ca argintul cuminte si lin. Casa ramase in urma ei cascandu-si ferestrele mari spre drum, iar vantul se prabusi-n spasme, explodand sacadat:
-Kalaaaa....

Oldie but goldie

2008-11-19T19:15:00.002+02:00

Animal mood

2008-11-11T23:20:00.004+02:00

Ol si vrejul de paianjez

2008-11-11T23:17:00.003+02:00

La psiholog

O ceata isterica plana printre copaci, iar Dumnezeu parea a se juca cu robinetul, mai picura putin, se mai oprea. Pe fotoliul din camera de zi, Ol isi hipnotiza sireturile de la bocanci sa se-nnoade singure, bolborosea in barba, lasandu-si un firicel de saliva sa-i susure printre firele scurte de par de pe fata. In prag, ariciul Sea privea manios: "ai de gand sa-i dam odata bataie? ai programarea la 5!" Intrerupt din ritual, Ol isi scutura picioarele si azvarlindu-si bocancii, iesi val-vartej pe usa si o lua la goana pe scari. Ariciul Sea il urma stupefiat si abia cand au ajuns in strada, Ol isi aranja hainele si porni molcom la drum, mestecandu-si cu nesat buza de sus.
La cabinet, era o liniste ca dupa razboi, ba chiar si fum era, de la o tigara aproape moarta, care zacea contorsionata intr-o scrumiera din sala de asteptare.
-Stai ma, dementule! tipa ariciul Sea.
-Nu ma opri! Nu-i nimeni inauntru! zise Ol si apasa clanta usii de la camera de terapie.
Doctorul, obisnuit si cu pacienti mai nasoi, il invita pe Ol sa ia loc pe canapea, dar nu pe partea dreapta a ei, caci tocmai facuse pe el pacientul de dinainte si era ud.
-Spune, fiule, cu ce te pot ajuta?
-Parca-ti fi preot!
Sunt de fapt. Psihologia o practic in timpul liber. Sunt si instalator, chiar, dar numai in week-enduri, asa ca daca ti se sparge vreo teava..
-A,nu, mersi. Acum am venit sa ma ajutati sa-mi transform furia in altceva. Cum sa va spun? Cand dau drumul la televizor, ma enervez, cand il opresc, ma enervez ca platesc cablu, cand platesc cablul, trebuie sa platesc si internetul, si ma enervez.Ma enervez.
-Da, da! zise ariciul Sea. Si vine acasa nervos si iar da drumul la televizor. Da pe Taraf Tv si ma bate! Dup-aia ii pare rau si iar se enerveaza.
-Va bateti ariciul domnule...?
-Ol. Ei, nu-l bat, nu stie el ce-i aia bataie.
-Si ce-i aia bataie, mai schitzofrenicule?zbiera ariciul.
-Va rog sa va potoliti. Pe mine nu ma cheama Mircea Radu sa incerc sa va impac, spuse doctor- preot-instalatorul. Eu vreau sa stiu, dom'le, ai incercat sa te mai rogi din cand in cand?
-Domnule doctor, va spun sincer. Eu ma rog. Dar, no offense, e degeaba, cablul tot trebuie sa-l platesc. Si dac-ar fi doar de bani, ar fi rezonabil, dar stiti cum e, treburile astea se adauga la altele. Ba covorasul din baie se murdareste prea repede, ba cumpar lasagna instant si-mi iese ghiveci de tuberoze, ba se dileste nevasta-mea sa ma sune la 12 noaptea din Japonia sa ma intrebe daca ma supar daca se duce la strand. Maruntisuri, stiu! Dar cand se aduna...
-Acuma, doamne, iarta-ma, spuse doctor-preot-instalatorul. Da' ai incercat si tu sa faci yoga?
- Nuuu, yoga face ariciul. N-am ajuns atat de rau sa-l imit.
-Bai, praf in ochi, se ataca ariciul Sea. Doctorul are bunul simt sa nu te intrebe de ce nu-ti iei o slujba.
-De baut te-ai apucat, fiule?
-Nu pot. Nu ca n-as vrea.
-Dar cafea bei, nu-i asa?
-Nu beau cafea. Ii fac doar ariciului in zilele in care-mi da in carti. Nici nu fumez. Adica, m-am lasat.
-Da, dom'doctor. De cand s-a lasat de fumat, parc-a luat-o razna.
-Ol, poate iti doresti un copil..
-N-am arici? Pentru ce mi-as dori ceva asemanator?
-Uite ce zic eu. Iti dau o reteta, ai aici Xanax, si niste Calmepam, iei si vitamina C, just in case, seara , inainte de culcare. Peste o luna, vii din nou la mine, si vedem atunci ce si cum. Meanwhile, treci pe la mine la Sf. Anton, ca am acolo retetaru pentru compensate. ok?
-Multumesc, dom'doctor. Cred ca o sa fie bine, o scoatem noi la capat intr-un final. Sa renunt la cablu? Ce ziceti?
-Nu renunta, da si tu pe MTV2, relaxeaza-te si lasa-l dracului de covor din baie ca doar nu ne-am nascut cu covor in baie si cu vopsea lavabila pe pereti. Si, nu uita! Daca auzi ca picura de undeva...
-Da, chiar, dom'doctor. Ce ploua afara!
-Nu, nu afara! Stii tu..a, si incalta-te.
-Da, da, ma duc sa ma incalt.
-Nu te incalta cand ajungi!
-Nu acum. Ma-ncalt cand ajung.

Capcaunelul Roz

2008-11-06T22:00:00.001+02:00

Mario Bastardino nu este unul dintre acei capcauni tipici, grosolani si pantecosi, asa cum vedem in cartile pentru copii, cu doua capete si doua guri despre care se crede ca mananca oameni. Nu este genul de bruta carnivora cu haine soioase, patate de sange si grasime, care scoate ragete fioroase capabile sa sperie cea mai indepartata molusca. Nuuu, nici pe departe. Dimpotriva, Mario e genul de capcaun rasat, deosebit de elegant, cu capul poate putin cam mare, disproportionat de restul corpului fragil, dar intotdeauna asortat in imbracaminte. Toti cei din neamul bastardinilor sunt aristocrati, originari din peninsula Iberica, care au plecat acum patru veacuri din tinuturile natale si s-au imprastiat in cele patru zari.
In ziua cand implini 25 de ani, pe Mario incepuse sa-l macine un gand straniu. Stia care este menirea lui inca de cand se nascuse, stia la fel de bine ca se straduise din rasputeri sa-si indeplineasca misiunea atat timp cat a trait si va mai avea de trait. El locuia in mintea oamenilor. Treaba lui era sa vegheze asupra ei, era un fel de paznic al gandurilor omului in mintea caruia salasluia. Rolul principal al capcaunului roz era sa manance angoasele mintii bolnavicioase. Pentru ca Mario este un baiat extrem de sofisticat, consecinta a unui mediu social instarit si a unei educatii rafinate, el este un impatimit al lucrurilor frumoase mai mult decat isi poate imagina cineva. De multe ori se dovedeste de o frivolitate vinovata, parcurge kilometri intregi ca sa-si cumpere incaltaminte de calitate, isi schimba hainele de doua sau trei ori pe zi, devoreaza revistele de moda, are gusturi alese. Adora muzica buna, filmele de calitate, arta si frumosul intr-un cuvant. Toate aceste calitati, mostenite din neamul bastardinilor sau dobandite si educate pe parcurs, nu l-au facut decat sa-l ajute in a-si urma calea, de multe ori anevoioasa.
Mario trebuie sa stie exact cand sa scuture cu putere daca observa anomalii comportamentale in mintea celui pe care o vegheaza. Trebuie sa haleasca cu nesat gandurile negre si tenebrele, dar cel mai important este sa ajute, sa nu uite ca o minte nu trebuie sa-si piarda libertatea. Mario a avut abilitatea sa insufle omului in mintea caruia a trait ca importante nu sunt cifrele, pentru ca oamenilor mari le plac cifrele indiscutabil. Ei cand vorbesc despre un prieten nu vor intreba niciodata ce sunet are glasul lui sau daca face colectie de fluturi. Nu, acestia intreaba de regula cati ani are, cati frati are sau cate kilograme cantareste. Mario a reusit performanta, unica intr-un fel in randul familiei sale, de a-i face pe oameni sa spuna atunci cand vad o casa nu cate parale face ci ca este construita din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu porumbei pe acoperis.
Dar marea temere a lui Mario abia incoltise. Ii e frica de propria minte, ii era teama ca pe masura ce trec zilele sa nu-si piarda libertatea de intelegere, ca nu va ramane el insusi in ceea ce crede si gandeste. Ii e frica de faptul ca el, paznicul, va uita ce are de pazit. ocheanul colorat al lucrurilor fara de care un om cu mintea stralucitoare nu ar putea trai.

scris de Pantera, o gasiti in blogroll:))

Melania

2008-11-06T21:57:00.000+02:00

Era epoca tortului de inghetata cu visine, la 25 de lei si a gumei Turbo, despre care, unii copii spuneau ca ar avea SIDA injectata in ea. Tocmai trecusem de momentul penibil in care, la festivitatea in care am devenit pioniera, mi-am pierdut inelul de la cravata si-a trebuit, sub privirile strambe ale colegilor mei, sa mi-o innod. In ziua aia, mama a primit de la serviciu o camera intr-un apartament la comun si seara ne-am dus sa ducem o parte din lucruri acolo si sa-i cunoastem pe oamenii din celelalte camere cu care urma sa fim vecini de apartament. Atunci, exact in camera din colt intra ceea ce pentru copilaria mea, intruchipa o zana.
O chema Melania, era blonda, inalta si purta o rochita roz deschis, vaporoasa. M-am bucurat foarte mult cand, in zilele care au urmat si noi ne-am mutat acolo, mama s-a imprietenit cu ea, pentru ca aveam ocazia sa-mi vad zana foarte des. Chiar ii spusesem mamei ca-mi doresc o rochita roz ca a Melaniei, abandonandu-mi dorinta care ma bantuia de cateva luni, si anume de a avea o chitara.
Desi mama n-a avut bani sa-mi ia rochita roz, m-am mai consolat cand l-am vazut pe Costel, prietenul verisoarei Melaniei, care venea aproape zilnic cu verisoara Dela pe la ea, insotit de o chitara cu care canta cantece de-ale lui Alexandru Andries, care era in mare voga atunci, iar eu, desi era ora la care trebuia sa dorm, profitam ca mama era schibul doi si stateam langa usa Melaniei sa-l ascult pe Costel cum canta "seful de gara, ma priveste ciudat, de ce nu esti la ora asta in pat, spune-mi, de ce umbli, cand toti oamenii dorm, eu in locul tau zau, as fi mort de somn".
Aveam 8 ani si m-am indragostit pentru prima oara. Am scris si o poveste pentru el, se numea Costel - Regele Junglei, dar n-am avut curajul sa i-o arat. Am avut doar disperarea, la un moment dat, satula de atata dragoste neimpartasita, sa-i strecor un biletel in buzunarul de la geaca, atarnata in cuierul de langa camera mea. Pe el am scris ca stiu ca sunt doar un copil, dar il rog sa ma creada ca-l iubesc cu adevarat. Spre deosebire de mine, Melania- zana mea, nu mai era un copil, insa si ea il iubea cu adevarat pe prietenul verisoarei sale. Costel s-a distrat copios citindu-mi biletelul, insa Melania nu i-a spus niciodata cat de mult l-a iubit. Nici n-a avut timp, pentru ca Dela cu Costel i-au dat o veste, urmau sa se casatoreasca. Acest lucru a facut-o pe Melania sa se imprieteneasca cu fratele lui Costel, Petrica, in speranta ca va ramane, intr-un fel aproape de el. Petrica era un fel de Costel nereusit, uratel si care nici nu stia sa cante la chitara. Cu timpul, relatia lor a evoluat rapid spre casatorie, dupa care Melania a abandonat parul lung si usor buclat, intr-un permanent gen oaie si a renuntat si la rochita aceea roz. Zana mea cobora din vis intr-o realitate care-i stergea incet incet farmecul si senzualitatea. S-au mutat imediat intr-un apartament numai ei doi si au facut repede un copil. Eu, la fel de repede, cresteam, iar Melania se facea din ce in ce mai mica. Intr-o zi, dupa ce fusesem in vizita la ea, mama mi-a zis ca Petrica le cam trage la masea si-o si cam bate pe Melania.
Dupa cativa ani, intram cu nota mare la liceul economic, ca sa invat o meserie pe care n-am s-o practic niciodata, aceea de contabil. In sfasit, Melania, satula de batai si certuri alcoolice, a divortat. S-a mutat prin zona in care si eu cu mama primisem apartament, impreuna cu copilul ei. Nimic din ceea ce fusese o zana nu se mai regasea pe chipul ei obosit. Devenise foarte stearsa si nervoasa. Cat de nervoasa, aveam sa aflu dupa ce, in urma vanzarii apartamentului nostru, din cauza datoriilor foarte mari, aveam sa locuiesc la ea, o perioada.
Am cunoscut-o atunci cu adevarat, i-am simtit in fiecare cuvant fragilitatea si zbuciumul sufletesc, tipa foarte mult la copilul ei, care, ca orice copil, mai facea diverse traznai, desi era din fire un copil foarte ascultator.
Melania capitulase in fata vietii si viata devenise un chin, prorpiile ei decizii ingopand-o intr-o mare de incertitudini. Intr-o zi, m-a intrebat daca nu vreau sa port ceva ce ei nu-i mai vine, si m-am cutremurat cand a scos din dulap rochita ei roz de odinioara. Era atat de fericita sa mi-o dea, incat am luat-o. Am imbracat-o, implinindu-mi visul din copilarie, dar dupa cateva minute am dat-o jos si i-am dat-o inapoi spunandu-i ca nu-mi vine. N-as fi putut s-o port niciodata, doar gandul ca viata mea ar putea ajunge ca viata fostei zane, mi-a taiat respiratia. Am realizat ca a fi o zana nu inseamna intotdeauna ca-l vei intalni pe Fat-Frumos.
N-am mai vazut-o pe Melania de cativa ani, dar amintirea ei a ramas ca un tablou al unei femei frumoase, de pe peretele unui hol lung, unde aceeasi femeie, dar de nerecunoscut, spala intr-una pe jos, in speranta ca va pastra curat ultimul lucru pe care i l-a lasat trecerea vremii, un coridor.

VO

2008-10-28T23:16:00.002+02:00

Out in space

2008-10-28T23:15:00.001+02:00

Sus, mai sus, cat de sus? Dincolo. Acolo unde, dupa ce iesi din atmosfera, ti se dezvaluie cosmosul, acolo unde mirarea lumii se desfasoara in toata grandoarea ei, miliarde de luminite si intunericul in care sunetul dispare.
Acolo sus, nimic nu pare a se intampla niciodata, totul, absolut totul este foarte departe si distanta in sine se-neaca in proprii ei parametrii. Aproape tot din ceea ce cunoastem dispare ca si cand n-ar fi existat, diferenta dintre secunde si ore devine dinferenta intre mii de ani si miliarde de ani.

Nu putem sa nu ne imaginam cum e in spatiu, curiozitatea umana cheltuie sume fabuloase de bani pentru a incerca sa ajunga cat mai departe, sa descopere alte lumi si sa le compare cu a noastra. Sunt foarte multe speculatii referitoare la viata extraterestra, suntem curiosi cum arata, cum se imbraca si daca le plac cartofii prajiti. Pentru majoritatea oamenilor, universul este o chestiune de imaginatie, ni se pare ireal si, pentru ca n-avem acces la el, il recreeam in filme, carti SF sau in studiile de stiinta. Am senzatia, totusi, ca extraterestrii sunt ori foarte norocosi, ori foarte prevazatori ca n-au dat ochii cu noi, pentru ca la cat de invaziva si abuziva e mintea si actiunea omului, nu le-ar fi fost prea bine.

In spatiu nimeni nu te-aude cand tipi, extraterestrii sunt in marea majoritate a filmelor prezentati ca fiinte rele, monstrii balosi, indivizi verzi, cu ochii cat cepele, silfizi sau, pe de alta parte, sunt reprezentati ca fiind niste zani asemanatori oamenilor,doar ca ceva mai urati si cu constiinta colectiva. Se deplaseaza cu farfurii zburatoare, oale, furculite, polonice etc.
Probabil ca o greseala a oamenilor este aceea de a compara totul cu ei insisi, absolutizeaza raul, binele si cred ca dincolo de Pamant tot dupa aceste valori se desfasoara lucrurile. Dar daca nu este asa? Daca, atunci cand vom fi contactati de ET=ii aia adevarati, nu-i vom putea vedea sau percepe, pentru ca suntem prea coplesiti de noi insine..In tot cazul, ceea ce e dincolo de noi, reprezinta o fascinatie aparte.

Nu e un frig anume, ci o racoare aparte, intima si gratioasa, care pe masura ce se apropie de planete se dezlantuie in furtuni si slefuieste materia convertind-o intr-una la o sfera din ce in ce mai perfecta. Cosmonautul inoata in tacerea din jur, simtindu-si mainile grele si miscarile nefolositoare. Adoarme in bratele nevazute ale cosmosului, iar corpul lui vibreaza la fiecare atingere nevazuta, la fiecare imbratisare a marelui semi-intuneric. Se simte vinovat, considera ca nu este suficient de special sa se afle aici, se simte vulnerabil in fata unei lumi atat de mare care nici nu acuza, nici nu apreciaza ceva. In fata gandurilor lui, care navalesc mai repede ca oricand, el vorbeste cu glas tare, isi promite ca va veni cu lucruri noi inapoi, pe pamant, si nu cu acest gol imens care il inconjoara si se strecoara incet-incet si in interiorul lui.
Hello! Is there anybody outhere? E incomod aici, n-are pe ce sa se-aseze, iar umbra lui lasa, a ramas acasa. Incepe sa se gandeasca la Dumnezeu si are din ce in ce mai mult certitudinea ca e atat de departe de el, in spatiu n-ai in ce sa crezi, Dumnezeu pare se ca s-a cuibarit undeva in stratul de atmosfera de pe Pamant, in asa zisul cer in care norii se plimba gales. Pentru ca siguranta lui era pur legata de lucruri solide, aici, unde golul e atat de pretutindeni, se simte pierdut, pentru ca, imediat sa-i fie teama ca se va regasi altfel, altundeva.
Inca de la primii lui pasi in viata s-a temut sa nu cada, si-acum, este complet deposedat de acest sentiment, ii este dor sa-i fie frica de lucruri cunoscute si simte ca chiar si Afganistan ar fi o lume ideala pentru el.
Nu stie unde e sus, unde e jos si se simte ba apasat pe cap de ceva, ba de-a lungul de altceva. Claustrofobia unui spatiu infinit. Locul ideal unde lucrurile total opuse devin unul si acelasi.

Ce rost are sa minti, sa scuipi sau sa-njuri daca in univers nimic nu reactioneaza, daca nu putem sa invartim soarele ca pe globul de carton de la ora de geografie.Fiind crescuti printre lucruri cu cap si coada, marele adevar despre acest infinit care e acolo sus e ca nu-l putem intelege. Chiar daca se spune ca temepratura pe Venus e de nustiucate ori mai mare decat pe Pamant sau ca forta gravitationala a lui Jupiter e cu atat mai mare decat a Pamantului, nu putem decat sa spunem uau. Nu ne putem imagina cum e. Cert e ca universul ni se pare profund, batran si singur. Oscileaza intre miscari imperceptibile de particule si explozii, intre ardere si inghet, iar lumea noastra pare privilegiata,cutremurele, uraganele si erele glaciare sunt doar niste adieri usoare, miscari milimetrice masurate cu rigla cu care universul isi masoara unghiile de la picioare.

Cand mi-am ales tema asta cu spatiul m-ma gandit ca mama, ce-o sa mai scriu, o s-o fac in doua editii si m-am trezit in fata unei foi goale ca cosmosul, pe care singurele lucruri pe care imi venea sa le fac erau stelutze. Mi-am dat seama ca nu stiu sa scriu despre un lucru pe care nu-l stiu. In final, am incropit ceva si apoi m-am dus sa-mi continui saptamana de uitat la Animal Planet. Si m-am gandit ca asa cum noi tranchilizam animalele sa le punem emitatoare si camere de luat vederi ca sa le studiem in viata lor de zi cu zi, n-ar fi exclus ca si in Extraterestria sa existe Human Planet si ne studieze si aia pe noi. Cripi, nu?

Fazan

2008-10-21T23:08:00.002+03:00

Eternare

2008-10-21T23:07:00.000+03:00

Incerci sa te-nchei la sireturi, te-mpiedici, nu-ti iese funda, da-o naibii, ia-o-n brate, strange-o, stranguleaz-o, oricum e a ta, si chiar daca n-ar fi, tot ar fi, ca vrei tu, fa-i parul carlionti, mototoleste-i mainile, musc-o de nas cu dragoste, ea o sa-ti zambeasca durand-o un pic, o sa-ti spuna: "Vezi?" si tu, da, vezi, o iei si o pui jos, e mai mica acum.
Uneori, te-nfasoara ca o matase aburita si dup-aia fuge cu un pas inapoi, si-ti face adio cu mana, dar tu n-o crezi, pai, daca-ti face adio de fiecare data, e un fel de pa, dar parca nici pa nu e, ca se-ntoarce violent in bratele tale mereu deschise, intepenite-n aer in pozitia deschis, si rade de te doare capul. Si ea rade plecand si a doua zi tot rade, cat a mai ramas, cand te vede iar din bratele tale, si te prinde-n clesti si te trage spre ea, in ea, ca sa fi ea, cand tu crezi ca ea e tu, de fapt, ea esti tu atunci si fara tine n-ai exista.

Deci ea-tinele, dac-ar agrava adioul si l-ar pune pe asfalt, te-ai duce probabil sa te-mpusti ca un gentelman sau sa-ti bagi o sabie de dalailama, ca acum abia te-ai descoperit, cand ea ti-a aratat ca poti fi continuat cu fiinta ei, si dac-ar pleca ti s-ar rupe coada, ti s-ar inapoia continuarea si sa te-ntorci de unde ai ramas cand ea nu era a ta, nu mai stii si parca nici nu vrei sa mai stii.

Si maine o vezi, ea e mereu maine, iti promite desantat lucruri imposibile si tu le crezi, dandu-le necredintei pe cele mai posibile lucruri, si te-nvarte de-ti vine sa vomiti, dar nu vomiti, ca o iubesti, si ea te lasa sa-i vorbesti si te roaga sa nu-i spui ca o iubesti, ca ea, totusi, intr-o zi, sotia altuia, dac-o fi vreodata, iar tu n-ai putea vreodata fi altul, tu-tu, tu-ea, ea-altul si dup-aia...

dar o s-o urasti bine inainte ca ea sa fuga cu ce ti-a luat fara sa vrei, o s-o ucizi fictiv, si-o sa-ti lipesti bratele cu superglue pe piept, incrucisate, sa nu se mai desfaca niciodata pentru partea din tine pe care ea ti-a descoperit-o in ea insasi, chiar daca ea o sa planga si-o sa rupa adioul in fata ta, demonstrativ, si-o sa-ti sarute genele inchise, si-o sa-ti spuna ca nu exista definitiv, ea se-ntoarce mereu, de ce nu vrei s-o crezi.

Cum s-o crezi si de ce, daca ea plecase definitiv si s-a-ntors, si de ciuda o saruti, si pe masura ce-o saruti mai tare, te enervezi mai tare si-o saruti si mai tare, ca daca e-a ta, e normal s-o saruti cum vrei tu si cand vrei tu, si ea, daca te saruta si ea, e si mai a ta, si cu un cutter iti tai supergluul, ca s-o iei de nebun in brate, s-o-nchizi in tine, poate reusesti sa nu-ti mai scape, chiar daca de prins, ea te-a prins, de fapt.

Tu o tii inconjurandu-i umerii, dar ea-ti infasoara inima cu pieptul ei, si cu inima ei iti saruta inima ta, si ele, inimile, rosii cum sunt, se fac cam bulion, si, desi inc-o urasti, n-o mai urasti decat iubind-o. Iar ea te iubeste fugind de tine mereu, cu acelasi pas inapoi si, ca un cerc iti pare viata ta, iar ea, o mie de tangente care-ti tin de cald, da' ce, parca ti-ar fi frig, si tremuri cu ea de gat, cu ea pe gat, buzele ei reci si tremuri in rafale. Iar ea cu mainile prin parul tau dintotdeauna, ea pleaca mereu si se-ntoarce mereu, nu a ta mereu, dar a ta pentru totdeauna, nu ca o umbra, ci ca o stralucire aparte, atunci cand soarele te bate mainustiucum, ea-mainustiicum, te-nvaluie-ntr-o nedefinire definitiva, plecand-venind, aerisindu-ti sufletul tras de curent si facandu-te sa respiri mereu adanc, ca sa-i poti tine pasul, si pe cel care se trage-n urma, si pe ala cu care te calca pe bocanci ca sa se-nalte pe gura ta intredeschisa si sa ti-o judece marunt. Inchis intr-o poveste de dragoste, o tragi de mana si-o pui sa jure ca din trei, unul o sa fie al tau si, mai ales, sa nu spuna nimanui ceea ce numai tie ti-a zis. Si-o ierti.

Eroul meu polonez

2008-10-16T18:00:00.003+03:00

Alin si Dupi au vorbit in exclusivitate la Amdamdez. Fabulos! Senzational!

Discutie la cafea

2008-10-16T17:57:00.000+03:00

- Buna ! Buna ! ce faaaaci?
- Uite, bine, faaata, tocmai vin de la cumparaturi. Baaai, mi-am luat un pulso- reactor, deci e maaarfa, ca e motor cu reactie, dar de-ala fara elemente componente in miscare.
- Aaa, e cu reactie prin pulsatii, cum ar veni ca aerul aspirat si cel refulat nu au o miscare continua. Nu?
- Da, faaata, ca jetul de aer cald eliberat de difuzor, ala face ca sasiul pe care e montat motorul sa se deplaseze in spatiu. Stii? Practic, el este o conducta metalica in care are loc un fenomen termic prin aprinderea unui combustibil.
- Da' cred ca nu se poate atasa direct pe motor un generator sau un alternator, nu? Ele vin pe trenul de rulare.
- Eei, daa, dar nu-i nimic. Ca pus pe un echipaj mobil, poate atinge viteze foarte mari si foloseste combustibil gazos, care e foarte usor de procurat.
- Da, faaata, si nici nu are elemente in miscare, deci nu are forte de frictiune a partilor componente, cum e la alte motoare cu reactie. Asta e super-cool.
- Daa, e super. A! Si e simplut ca forma, adica na, tunelul de initiere, camera de ardere, apoi tunelul de evacuare prin depresiune si un cot de amplificare prin evacuare. Deci, e misto.
- Dar totusi, motorul asta se utilizeaza doar in experimente si foarte putin la aparate sau echipaje mobile de larga folosire, mai exact, in domeniul aerodinamicii, adica e ca un motor de propulsie a rachetelor, nuuu? Tu, de fapt, scuza-ma ca te intreb, dar pentru ce l-ai luat?
- Eeei, faata, l-am luat si eu..asa...na, vreau sa plec in spatiu. M-am saturat!!!

Bapo Nebunu'

2008-10-08T19:39:00.003+03:00

Crazy

2008-10-07T21:38:00.001+03:00

"Innebunesc si-mi pare rau" spunea Florin Iaru odata, demult. Innebunesc uitandu-ma la seriale de divertisment in care fiecare cuvant e insotit de rasete pofticioase, innebunesc uitandu-ma pe copertile revistelor pe care duduile isi baga sau isi scot silicoanele, in functie de sezon. Innebunesc odata cu oamenii din reclame, care acorda credite imbracati in balerini, innoata in cisterne cu ciorba de burta sau promoveaza ciocolata pentru copii, manjindu-se la gura. Innebunesc cand vad certificatele cersetorilor care au nevoie de operatii, cand aud violenta strigare de "trei la zece mii" sau cand vocea din metrou imi spune ca urmeaza statia Universitatii cu peronul pe partea st. Ma scot din minti semafoarele care nu functioneaza, expresia "ai doua saptamani de proba, sa vad cum te misti" a unor angajatori si obisnuinta taximetristilor de a nu-ti da restul. Sunt indeajuns de nebuna, de altfel, sa fac fata intrebarii "cum? tu chiar n-ai vazut Titanic?doamne! pe ce lume traiesti?" si m-am comportat nebuneste atunci cand am renuntat la cablul TV si mi-am urcat televizorul pe sifonier. Ca orice nebun autentic, cred cu tarie ca majoritatea oamenilor din jurul meu sunt nebuni, nu eu. Sunt nebuna de legat din moment ce nu apelez la un hair-stylist sa-l las sa-mi faca el breton asimetric, si nu-mi cumpar tenisi cu toc, cum se poarta acum.

Sunt nebuna pentru ca nu inteleg rubricile meteo si mi se pare ca la fiecare sfarsit de an, vad din ce in ce mai multi Mosi Craciuni care-mi par desprinsi din filmele cu papusa Cuckie. Innebunesc in fata raftului cu o sumedenie de sortimente de mustar care mai de care cu hrean, cu ardei, cu flori de numauita, in fata cartilor care te invata orice numai in zece pasi sau a preturilor cu ,9 in coada. Concursuri de trimis coduri prin SMS, zile internationale, oameni care se aduna in jurul mortilor din accidente si etichete cu pret vechi/ pret nou. Saorma, meniuri in italiana si disparitia unor cuvinte roamnesti care se traduc definitiv in job, trend, glossy etc.

Stand cu un picior infipt in imaginar, intr-o lume care se-nclina in fata utilitatilor imediate, privesc printr-o sticla verzuie suculenta poftelor si a placerilor facile. Imi strang singura curelusele camasii de forta atunci cand slabiciunea mea isi intinde o mana catre lucrurile de nisip.
Mi-e frica si rad. Nebunii rad foarte mult si se sperie foarte des. Mi-e frica de sunetele stridente ale strazilor, de privirile neconsistente, dar pline de ura si de satisfactia raului gratuit. Mi-e frica de nevoia unora de a zidi din ce in ce mai multe Ane in bisericute cu felinare rosii. Mi-e frica de faptul ca uneori miros a om, intr-o lume plina de animale cu colti.

Innebunesc si-mi pare rau? De unde-atata rau sa-mi para?

Visul de Noapte

2008-10-05T03:04:00.014+03:00

Noxi si Printesa

2008-10-05T00:24:00.004+03:00

-Cum te cheama?
-Nu m-am hotarat inca.

Peisajul este rupt de un mal sau un zid, ca si cum lumea ar fi dispusa sa se divida, atmosfera oscileaza intre pace si razboi. Neexistand copaci, Noxi si Printesa par niste giganti, mainile printesei stau pe langa corp, atarnate de linia orizontului, ea pare ca a ajuns aici ca o cutie de Coca - Cola care sare din automat dupa ce-ai bagat banii, Noxi se uita la ea cu adanca neincredere si sovaiala.

-Ai venit aici pentru ca te-am chemat eu sau am venit eu aici, iar acesta este locul tau, de fapt? a intrebat el.

-In ce sens? intreba ea, si-atunci privirea ei se umplu de ghimpi, simtea ca are corpul de fum sau de papadie.
Ea nu avea raspunsuri, aceasta era, de fapt, cea mai groaznica lipsa a ei. Domnea peste un taram al irealului, cu fatalitatea gratioasa ca nimic din ceea ce face, nu se intampla nicaieri, avea calmul nedisimulat al unei lumi fara viata, la fel de plata ca imaginea unui tablou.

-Dar sa stii ca nu sunt doar vocea robotului care-ti spune ora exacta. De fapt, eu n-am stiut niciodata cat e ceasul. Eu, ca printesa, sunt cea care spune ceasului ce ora sa fie. Pentru mine, timpul nu e decat un muritor necontenit.

Ca-n orice lume fantastica, se facu si-n aceasta lume ,brusc, frig. Vantul bate mai tare decat in realitate, pentru ca aici nu sunt pereti de beton, Printesa e si ea de doua ori mai frumoasa decat ar trebui sa fie. Noxi o priveste ca pe o celula, printr-un soi de microscop, pentru ca se uita la ea cand cu un ochi, cand cu celalalt. Daca i-ar cere sa devina sotia lui, probabil ca printesa ar muri, orice cerinta concreta fata de o presoana alcatuita din aer colorat, este fatala pentru aceasta.

-Imi dau seama, si ma simt foarte vinovat, ca ceea ce-mi spui tu, indiferent de ce-mi spui, ia forma vocii mele de rezerva, tot eu imi raspund la replici.

-Mie mi-e totuna, spuse Printesa, mai ales ca ceea ce conteaza cu adevarat este ca, uitandu-te la mine, nu te vezi pe tine insuti. Eu sunt o printesa iar, tu, automat, vei fi unul dintre ceilalti. Poate ca si tu esti un print care domneste peste o alta lume, dar nu peste asta, ci peste lumea altcuiva, care viseaza la tine.

- Ce te binedispune mai mult si mai mult in viata ta de printesa? intreba Noxi.

-Shopingul.

Desigur ca n-au sa faca dragoste niciodata, gandi Noxi, pentru ca si el si ea erau indragostiti de ea. Printesa incepu din senin sa-i povesteasca lui Noxi ca-i plac culorile derivate din rosu si ii plac cuvintele care incep cu litera a, indeosebi cuvantul astrahan, desi nu vroia sa stie ce inseamna acest cuvant. Pentru ca ii placea ata de mult, a preferat sa creada ca astrahanul este un fel de panglica cu care se inconjoara cadourile cele mai speciale. Pe masura ce povestea si despre alte lucruri care-i faceau placere, acele lucruri prindeau o insemnatate straina de adevarata lor identitate si chiar luau contur si rasareau subit, la cativa pasi de ea, formand decorul pe care ea si-l dorea.
In pustietatea lumii ei, aparu un caine cu picioarele-n sandale pe spinarea caruia rulau imaginile unui film, o multime de rosii mici, dansatoare si un zugrav care avea o pensula cu care picta stele de fier.

-Daca ti-ai imagina si niste case mici, speciale, pentru jocul de popice, ar fi minunat, am putea sa ne si jucam.

-As prefera ca tu sa reaprinzi flacara olimpica, mai degraba, eu sa stau sa ma uit la tine cum, in fuga, incerci sa te-ajungi din urma.Atletii care alearga sunt cea mai buna metoda de a atrage atentia unei printese.Altfel, nu mi-e permis sa joc jocuri, este inadmisibil ca o printesa sa se afle in posibilitatea de a pierde.
Pe rochia printesei s-au urcat doi alpinisti de marimea unor licurici, ea, cu mainile ei colosale, ii prinse, le facu o vraja si-i transforma in doi baietei din piatra care faceau intruna pipi intr-o fantana arteziana. Nestiind ce-nseamna utilitatea unui lucru, pentru ca avea totul la dispozitia ei, prefera sa-si faca personaje cu preocupari nefiresti si fara nici o intrebuintare, chiar si parul ei intrunchipa un labirint infrunzit, prin care agrafele ratacite alunecau unele peste altele.

-Esti o printesa de neinteles.Ii spuse Noxi, mustind de invidie.

-Daca m-ar intelege cineva, as muri. Sunt foarte putine lucruri care ma pot tine in viata, de aceea, majoritatea printeselor mor atat de repede, incat nimeni nu stie ca au existat. Cea mai buna metoda de supravietuire pentru mine este sa creez ganduri contradictorii si sentimente de admiratie oarba. Viata mea isi gaseste cel mai bun tonus, cand sunt privita de la distanta, cand trec prin bataia privirilor ca un idol tras de cai.

-Treaba ta, zise Noxi. Si totusi, cu mine si vorbesti.

-Nu vorbesc cu tine. te amagesti singur. Cum ai putea tu sa m-auzi cand eu sunt atat de departe?

Printesa inchise ochii si mirarea ei se stinse inauntru undeva. Lumea ei era atat de fragila, incat parea nefericita. In timp ce-a spus ca i s-a facut somn, a facut cu mainile semnul care inseamna "te iubesc", dar Noxi, atent la cascatul ei asimetric, nu observa.
Si-atunci, in spatele ei, mai auzi departandu-se, vocea de plecare a calatorului din propriul sau vis:

- ne vedem maine, daca scap, mai devreme sau mai tarziu.